Doctoriţa Aurelia Curaj povesteşte: aveau amândoi peste 80 de ani. Fuseseră profesori. Şedeam toţi trei pe o bancă. Eu, între ei. Unde este soţia dumneavoastră, dom’ profesor?, am întrebat la un moment dat. La facultate, mi-a răspuns el. Ce face acolo?, am întrebat din nou. Le predă studenţilor, s-a grăbit el să-mi răspundă, după care a adăugat: este o femeie foarte frumoasă. Dar pe doamna din dreapta mea o cunoaşteţi? A aruncat o privire mirată: Nu, n-o cunosc! Bine, dar este soţia dumneavoastră! Bătrâna asta?, s-a strâmbat el. Nici vorbă de aşa ceva! Nevastă-mea n-are mai mult de 30 de ani, pe când dumneaei... Ioane, a sărit ea intrigată, cu cine ai făcut-o pe Felicia, nu cu mine? El s-a posomorât brusc, cerându-mi ajutorul: Doamna doctor, spuneţi-i femeii ăsteia să mă lase în pace! N-am văzut-o în viaţa mea! O văzuse, continua s-o vadă, dar la vârsta pe care o avusese în urmă cu 50 de ani.
Este doar una dintre multele întâmplări pe care Casa Geron le păstrează în memoria ei, care este totuna cu memoria Aureliei Curaj. Să mai zăbovim asupra câtorva.
Geta, zice mai departe doctoriţa, trăia ceea ce vedea la televizor. Era la ea acasă şi-i trimiteam o infirmieră s-o ajute. Seara, când venea ora de culcare, n-o lăsa niciodată pe infirmieră să se dezbrace, pentru a-şi pune pijamaua, în faţa televizorului. Pe motiv că se uită la ea cei de pe ecranul acestuia. Într-o zi, infirmiera a mers să-i facă nişte cumpărături. Când s-a întors, Geta curăţase toţi cartofii din casă, pentru că, spunea ea, avea musafiri la masă, aceştia fiind, se înţelege, cei din televizor.
Viorica, o altă doamnă în vârstă, îmi cerea s-o duc la Paris cu caleaşca. Cum nu puteam s-o refuzăm, o puneam în scaunul cu rotile şi-o scoteam pe terasă. Gata, am ajuns!, spuneam, şi ea nu mai putea de bucurie. Aş vrea, zicea, să mă duceţi pe Champs élysées. Doar mişcam scaunul
