Învăţământul medical este, în esenţa sa, o transmitere de cunoştinţe, de informaţii. Timpul a etalat de-a lungul istoriei mai multe modele. Primul a fost cel antic, în care învăţăcelul făcea practic ucenicie pe lângă maestru, care îl învăţa tot ce ştia. A urmat apoi modelul scolastic, în care studenţii citeau sau li se citea din cărţile numelor consacrate, fără contact direct cu pacientul. Târziu, Herman Boerhave, în Olanda secolului XVIII, a introdus modelul clinic modern de predare a ştiinţelor medicale, care îmbina teoria cu experimentul şi practica la patul bolnavului. Acest model a înlocuit treptat presupoziţii şi concluzii hazardate cu ceea ce numim medicină bazată pe dovezi. O cantitate imensă de informaţie, diseminată pe parcursul a şase–şapte ani, permitea devenirea unui medic. Fiecare disciplină preclinică şi clinică, predată separat pe parcursul semestrelor sau anilor, contribuia la formarea performantă a gândirii şi la acumularea cunoştinţelor. Modelul nu a mulţumit totuşi pe deplin, deoarece noţiunile erau predate separat, ca rupte unele de altele, or fiinţa umană este un sistem unitar. Pornind de la această insuficienţă, a apărut modelul modulelor integrate ale predării medicinii, în care ideea centrală este aceea a unităţii structural funcţionale a subsistemelor organismului uman. Un modul, de exemplu cel circulator, este predat concomitent şi integrat de către anatomist, anatomopatolog, histolog, fiziolog, fiziopatolog şi cardiolog. În perioada cât se predau aceste cunoştinţe, toată gândirea studentului este centrată pe problema circulaţiei, dar din toate punctele de vedere. Examenul se dă în faţa comisiei formată din toţi acei profesori, care plimbă studentul prin toate cotloanele circulaţiei, cerându-i corelaţii cu aplicaţiile clinice. Altfel spus, preclinicul este integrat clinicului. Apoi urmează digestia şi tot aşa. Multe universităţi