Sulfina Barbu, numită mai deunăzi ministru al Muncii (etcetera) este cel de-al 6-lea titular al acestui portofoliu de când puterea portocalie – cunoscută la debutul său drept “Alianţa D.A.” – a preluat puterea în România spre a conduce ţara spre cele mai înalte culmi ale traiului bun. Nu întâmplător, ministerul care monitorizează evoluţia acestui indicator, a fost cel mai zguduit de diversele seisme politice.

Când fostul pesedist Marian Sârbu i-a predat democratului Gheorghe Barbu ştafeta, lucrurile păreau că se îndreaptă spre standardele europene. Şirul de ajutoare de tot felul, iniţiate electoral de PSD, a fost continuat într-o veselie, de nu mai era român care să nu beneficieze de aşa ceva. Nici măcar cutremurul despărţirii PNL de PD, din 2007, nu a stopat cursul. Barbu i-a predat ştafeta lui Paul Păcuraru, iar acesta, în 2008, a lăsat-o în locul său pe Mariana Câmpeanu, însă doar pentru cele mai scurt mandat de până în prezent: mai puţin de trei luni.

Revenirea în fruntea ministerului a lui Marian Sârbu a reactivat speranţa că, în faţa ameninţărilor crizei, se va putea reacţiona cu ceva mai mult profesionalism. N-a fost să fie, pentru că fragila alianţă dintre democraţi şi social-democraţi s-a făcut ţăndări şi la lista amatorilor s-a mai adăugat şi interimatul inginerului Pogea. După formarea noului Guvern Boc (nu se mai ştie exact al câtelea), portofoliul buclucaş a fost preluat de un specialist - Şeitan, care însă avea obiceiul să vorbească mai mult decât trebuie şi – mai ales – despre ce nu trebuia – aşa încât a fost pus pe lista remanierii din septembrie 2010.

În locul său a venit un băiat cumsecade, de prin nordul ţării, cunoscut sub numele original de Nelu Ioan (şi Botiş) care a trudit şi el o perioadă să-şi îmbunătăţească nivelul de trai pe bază de fonduri europene. Prins cu mâţa-n sacul cu euro, şi-a dat demisia, iar la cârma Munci