Cel mai deranjant element din discursul dreptei fanatice de la putere este statutul muncii şi excluderea cetăţeanului.
Am avut norocul ca, în cei treizeci de ani de când muncesc, de puţine ori să fi trudit împotriva voinţei mele. Miraculos, mi‑a plăcut ce-am lucrat, mi‑am făcut prieteni, iar munca în sine, deşi poate părea o gogomănie, mi-a părut mai degrabă o distracţie pasionantă. Am fost norocos. Ştiu că, în fiecare luni, 90% din salariaţi îşi târăsc, oftând, oasele către locul de chin. Ar da orice pentru o duminică de 48 de ore. Mi-a fost dat să aud de atâtea ori, rostită cu voce tare, dorinţa de a ieşi în sfârşit la pensie, că mi s-a acrit. E absurd să visezi la bătrâneţe şi la extincţie, încă din tinereţe! O fi prea mare chinul. Filologul din mine are o explicaţie etimologică: cuvintele „muncă / a munci" vin din slavonele „monka / monciti" şi semnificau „chin / a chinui". De unde şi vorbele: „îl muncesc dracii" sau „muncile facerii". Cu excepţia muncii patriotice, eu n-am avut parte de chin. De aceea îi înţeleg şi îi căinez pe cei care suferă la serviciu.
Dar de la a înţelege şi a căina până la a acuza şi a ponegri e drum lung. Cu atât mai mult cu cât argumentul „nemuncii" (argument preluat fără ruşine de la Ceauşescu & Co.) este principala armă ideologică în lupta pentru „modernizarea" României. „Nu se munceşte. Românul e leneş. Staţi cu mâna întinsă. Handicapaţilor! Graşilor!" Această ploaie de epitete şi acuze, fără dovezi, doar cu impresii cântate după ureche, din legende urbane, domină discursul ideologic, de la bloguri semioficiale şi bovarice, forumuri inflamate - de partid -, până la păsăreasca politicienilor. Am văzut şi eu cerşetori oacheşi cu mâna-ntinsă, am văzut şi eu beţivi agăţaţi cu cangea de scaunul din crâşmă, am văzut cu ochii mei certificate de nevăzători la şoferi nervoşi - dar nu asta e regula. În fiecare zi primesc pe e-mail c
