Acum trei ani, bula imobiliară se spărgea cu zgomot. Deşi ar fi fost unii care ar fi dorit să ţină batista pe ţambal. Sectorul construcţiilor a fost puternic afectat. Firmele din domeniul intermedierii imobiliare au suferit din plin, iar unele au sucombat. Debitorii care au contractat credite ipotecare cară şi ei cu greu povara unor datorii apăsătoare. Totuşi, finanţatorii acestui balon speculativ din real estate - băncile comerciale - au achitat disproporţionat de puţin la nota de plată care a urmat.
Politica monetară relaxată a Băncii Naţionale a României şi ajutorul - indirect, dar consistent - al statului au făcut ca instituţiile de credit să dea prea puţin socoteală, conform regulilor economiei de piaţă, pentru finanţarea nebunească a bulei imobiliare. Cu ajutorul autorităţilor, sistemul bancar a reuşit să împrăştie - prin inflaţie - la nivelul întregii societăţi pierderi ale creditării excesive care ar fi trebuit să se regăsească exclusiv în portofoliile băncilor.
Bilanţurile sunt coafate astfel încât gunoiul venit din ghetto-ul imobiliar românesc să nu şifoneze perspectiva pe care o avem asupra solidităţii (a se citi şubrezime) băncilor. Creditele pe segmentul de real estate sunt, aşadar, ceea ce de curând, omul de afaceri Dinu Patriciu numea "ouă stricate". Într-o schiţă a sistemului bancar, acesta a abordat şi problema creditului imobiliar: "Când ai 30 de miliarde în credite ipotecare în România, care sunt de fapt neperformante toate, atâta vreme cât preţul garanţiilor nu acoperă valoarea creditelor se cheamă că stai pe ouă până se strică".
Observaţia ne apare de bun-simţ şi ne întrebăm cum este posibil ca într-un asemenea colaps al pieţei imobiliare româneşti băncile finanţatoare să facă paradă de stabilitate. Adevărul este că "ouăle stricate", luate din coteţul imobiliar românesc, stau în seifurile băncilor catalogate drept ouă de aur.
