Cand eram scolarita imi placea sa desenez. Creionul meu inflorea mereu hartia, cu figurine naive in coltul paginii cu teme sau cu portretele furise ale colegilor. Incerc sa-mi aduc aminte daca visam sa devin pictorita, dar amintirile sunt vagi si sterse. Stiu doar ca asta imi facea placere.

Liceul m-a ridicat grav din leaganul meu de puf si m-a asezat pe un scaun rigid, cu fata catre realitate. Trebuia sa ma pregatesc pentru viitor. Pentru viitorul meu. Erau anii 80 si ceva iar optiunile erau putine. Ai mei au analizat pragmatic situatia si au decis ca trebuie sa urmez o facultate tehnica - ingineria este viitorul. Nu m-am impotrivit, ba chiar am inceput sa construiesc eu fundatia alegerii LOR. Matematica o aveam in buzunar - gratie aportului sustinut al tatalui meu, profesor de matematica, in instruirea mea. Nici fizica nu-mi ridica probleme, intrarea mea la facultate era ca si asigurata. Abia mai tarziu am realizat ca pierdusem din vedere esentialul: alesesem niste scari usor de urcat, dar care nu stiam unde ma duc.

Am intrat la facultate din prima. M-am adaptat la nivelul mult mai inalt la care erau abordate toate materiile si-am avansat catre jocul cu logica materiilor tehnice, ce-mi incitau intelectul. Am absolvit cu media mare si am trecut brusc de cealalta parte a baricadei - trebuia sa-mi castig painea.

M-am angajat la DAEWOO. Am avut "sansa" sa fiu la locul potrivit, in momentul potrivit: fabrica abia se deschisese si erau scoase la concurs 300 de posturi de inginer. Unul dintre ele l-am ocupat eu. Am lucrat ca inginer tehnolog pe o linie de productie. Acolo pot spune ca m-am trezit la realitate, iar jocul de-a logica n-a mai stat in picioare. Zi de zi mergeam catre locul de munca precum condamnatul catre ghilotina, pentru ca practicam o meserie care nu-mi placea. Iar in tot acest rastimp nu stiam ce alte optiuni as fi putea