Maşina stătea să explodeze, după accident, cu motociclistul prins dedesubt. Ce a urmat aţi văzut probabil cu toţii, că imaginile de săptămâna trecută au făcut turul lumii întregi: un om a alergat să ridice maşina ca să scoată rănitul de dedesubt, strigând la alţii să-l urmeze, şi lumea s-a repezit de pe trotuare, bărbatul cu chelie care făcea jogging, cei doi puşti cu aer de rapperi cu care te-ai fi temut să te întâlneşti noaptea pe stradă, gospodinele care au lăsat să cadă plasele cu preţioasele cumpărături, până la fata grasă care a alergat în ultima secundă, aruncându-şi geanta, şi toţi împreună au ridicat, cu riscul vieţii lor, maşina cu motorul arzând şi l-au tras pe omul rănit alături.

Scena asta surprinsă de un CCTV, o cameră de stradă, s-a petrecut în America, şi de asta îi iubesc eu pe americani, că oriunde în America s-ar fi întâmplat asta lumea tot la fel s-ar fi purtat, şi de asta 11 septembrie a fost o nedreptate aşa de mare, un atac al unor animale contra civilizaţiei.

Dar să presupunem acum că această scenă nu se petrece în America, ci într-o ţară în care nu ştii cum se vor purta locuitorii. Cu toate acestea, trece pe acolo unul care se poartă ca un american - primul om, cel care aleargă să ridice maşina. Să-i spunem liderul. El vede că maşina nu poate fi ridicată de un om şi că altfel nu poţi extrage victima şi strigă după alţii. Aceştia însă nu au curaj să se apropie, pentru că maşina arde deja şi poate exploda, pentru că nu îl cunosc pe lider personal şi nu văd de ce s-ar lua după el, nici victima nu se ştie cine e şi dacă nu cumva a ajuns acolo pentru că a condus neglijent, pentru că se grăbesc undeva la o treabă importantă şi aşa mai departe.

Poate că unul, sau doi, sau trei sunt ceva mai buni decât atât şi totuşi se vor apropia. Dar în orice variantă în care liderul rămâne singur sau cei care vin să ajute sunt mai puţini decât