Atât în februarie 2010, cât și în luna mai a acestui an am mai scris despre amplasarea scutului american anti-rachetă în România. Am afirmat atunci (și rămân la aceeași opinie) că acordul româno-american în această privință reprezintă un succes al diplomației autohtone. În frunte cu Traian Băsescu. Ca țară membră a NATO, implicată în războaiele din Irak și Afghanistan (mai nou, în limita posibilităților, și în conflictul din Libia), România a devenit (și este) o posibilă țintă. Lucru pe care l-a recunoscut, explicit, chiar și președintele, într-o emisiune la postul public de televiziune.
Reiau din articolul din primăvară. ”Realitatea contemporană este una cât se poate de tristă. O statistică citată de ziarul german ”Handelsblatt” arată că, după 11 septembrie 2001, au avut loc 16.000 de atentate cu bombă soldate cu 110.000 de morți. Sunt cifrele seci și cinice care vorbesc despre dimensiunea reală a pericolului terorist. Toți acești demenți, care se luptă cu femeile și copiii care le ies în cale nu au avut, deocamdată, acces la bombe nucleare și la rachete. Mâine ori, poate, poimâine, vor avea. Cei 110.000 de morți victime ale atentatelor teroriste arată că amenințarea e reală, nu un dușman imaginar creat de propagandă. În fața unei asemenea amenințări nu te poți apăra cu praștia. Și nici măcar cu MIG-urile specializate în prășit.
Prin amplasarea scutului american, România nu-și crește gradul de expunere. Expunerea a venit la pachet cu avantajele aderării la NATO și la UE (când am devenit frontieră și avanpost al UE, cu toate consecințele și riscurile care decurg din asta). De crescut crește însă capacitatea de apărare. Iar acest lucru trebuie să le fie explicat românilor.”
(În paranteză și strict anecdotic, recitind articolul din luna mai, îmi dau seama că aș putea să-i cer drepturi de autor domnului președinte pentru metafora cu praștia ). Traia
