Subiectul datoriilor suverane pare predestinat domeniului specializat al finanţelor publice, mai precis al relaţiilor dintre state/guverne şi creditorii lor. A venit, însă, criza provocată de jocul cu mărgele de sticlă al marilor instituţii financiare. Odată cu începutul prăbuşirii "Economiei de Cazino" s-a pus problema "soluţiilor de urgenţă". Tratamentul standard: transferul pierderilor uriaşe, ascunse în maldărele de tranzacţii şi inginerii financiare din pasivul unor bănci private, în pasivul aceloraşi bănci, cumpărate însă de stat. Proprietarii solidelor instituţii bancare s-au văzut, pe de o parte, uşuraţi de pierderi, iar pe de alta îngreunaţi în conturile personale cu banii buni pe care statul i-a plătit pentru a se bucura de privilegiul de a deveni proprietarul unor datorii mai înalte decît Munţii Himalaya. Frumoasă afacere, nimic de zis! Cînd operaţiile de tipul acesta sunt făcute de ţări care au privilegiul de a tipări, la discreţie, hîrtie monetară pe care nicio bancă din lume nu-şi permite încă să o refuze şi nicio tranzacţie cu mărfuri, ori moneda nu o ocoleşte, soluţia pare una cît se poate de solidă. Cînd recurg la ea muritorii de rînd ai lumii, Grecia bunăoară, atunci problema datoriei suverane a statului se transformă repejor dintr-una locală, într-una europeană, iar de acolo într-una globală. Nu atît datorită mărimii absolute a acestei datorii (o bagatelă de cîteva sute de miliarde de dolari!), nici datorită faptului că nimeni nu prea se mai înghesuie să crediteze autorităţile de la Atena, chiar şi cînd dobînzile depăşesc 60%, nici pentru faptul că, se vede cu ochiul liber, Grecia nu are cum să plătească vreodată datoria pe care a acumulat-o, dacă nu cumva descoperă pe vreuna dintre insulele sale un munte de aur îngropat şi uitat acolo din vremurile lui Pericle. Nu, motivul este acela că, în spatele Greciei fac coadă pentru a declara aceeaşi stare