„stăm în buncăr pe stadion/ aşteptăm să cadă bomba atomică/ afară plouă// olica aprinde lanterna/ o îndreaptă spre mine/ dacă moare brejnev o să fie război// după/ o să mergem la ea/ să mîncăm agude/ şi să vorbim/ despre băieţi”
Există cîteva fire în poezia tînără contemporană, iar unul dintre ele are de-a face cu rememorarea copilăriei, uneori filtrată printr-un discurs voit naiv-infantil, cu recuperarea unor elemente autobiografice, a unor experienţe, senzaţii şi imagini care sînt sau se doresc fundamentale pentru constructul identitar. O astfel de poezie propune şi Diana Iepure în al doilea volum al său, O sută cincizeci de mii la peluze (Casa de pariuri literare, 2011). O voce caldă, cochet-confesivă, însoţeşte această colecţie de versuri, de la scurta biobibliografie la persoana I din paginile 4-5 şi pînă la ilustraţiile volumului.
DE ACELASI AUTOR Ateliere de creative writing Constantin Virgil Bănescu. Alice Drogoreanu. Ştefan Manasia. Antologia Cinci. Nicolae Avram. Cosmin Perţa. Poeziile Dianei Iepure nu au forţă în sensul clasic al cuvîntului, însă versurile ei se pot insinua, prietenos şi melancolic, sub pielea cititorului. De cele mai multe ori, lipseşte profunzimea, însă pariul pare să fie în altă parte – aşa cum opusul profunzimii nu este întotdeauna superficialitatea, nici acestă carte nu este una a mizelor mărunte. Dintre cele cinci cicluri, primul, cosăuţi.md, îmi pare cel mai bun. În aceste prime pagini, caracterul autobiografic despre care vorbeam în alineatul de început este exploatat cel mai puternic, fără patinări şi rateuri, fără spărturi involuntare în discurs (acestea apar, destul de rar, ce-i drept, în următoarele cicluri).
O sută cincizeci de mii la peluze nu este un volum extraordinar, care să te înnebunească sau să te obsedeze. Are, totuşi, un atu puternic prin familiaritatea cu care prinde cititorul, prin „cîrligele”