Mi s-a părut întotdeauna semnificativă, în biografia intelectuală a lui Leon Volovici, o întîmplare pe care i-o povesteşte foarte plastic lui Sandu Frunză într-o carte publicată acum cîţiva ani la Editura Ideea Europeană – De la Iaşi la Ierusalim şi înapoi. E o poveste „iniţiatică“ din primăvara lui 1964, cînd Leon Volovici, pe atunci profesor de limba română într-un sat de lîngă Iaşi, se îmbolnăvise grav şi, după o perioadă petrecută într-un spital ieşean, ajunsese într-un sanatoriu de lîngă Braşov. Acolo, pentru ca iniţierea precoce în mecanismele inconştiente ale antisemitismului să fie dusă pînă la ultimele ei consecinţe, Volovici ajunge într-o rezervă cu un fost şef de cuib legionar, detestat de toată lumea, plin încă de ostilitate şi furie nedigerate. Două luni, zi şi noapte – dar mai ales noaptea, cînd fostul legionar nu putea dormi din pricina bolii –, tînărul profesor evreu de limba română, trecut deja prin mai multe experienţe-limită, îl ascultă pe bătrînul şef de cuib povestindu-şi faptele de vitejie, între ele cu precădere felul în care bătea, în timpul războiului, evrei bătrîni cu biciul. După cele două luni, înainte de a pleca din sanatoriu, legionarul îl conduce, cu lacrimi în ochi, spunîndu-i, în fine, o frază memorabilă: „Aş veni la Iaşi, numai de dragul dumitale, dar nu pot, sînt prea mulţi jidani acolo.“ Peste aproape jumătate de secol, Leon Volovici se întreabă, în dialogul pomenit, dacă faptul de a da atunci din cap şi a-l lăsa pe „legionarul său“ în ceaţă a ţinut de slăbiciune sau de laşitate. Peste cîţiva ani, descoperind o situaţie asemănătoare în însemnările lui Sadoveanu despre Ronetti-Roman, „bătrînul dramaturg evreu“, Leon Volovici reia vechea dilemă în alţi termeni: superioritate morală sau laşitate atavică? Iar întrebarea ne este adresată şi nouă, cititorilor de azi ai acestui dialog plin de surprize.

DE ACELASI AUTOR Mărunte