În faţa intrării în Ateneu aşteptau o mulţime de paltoane cenuşii. Lume care se înghesuia şi vocifera la anunţul că nu mai sînt locuri. Era o dimineaţă friguroasă cu un cer mohorît. Nu ştiu dacă mai fusesem vreodată într-o sală de concerte sau dacă mai intrasem în clădirea Ateneului. Mi-aduc aminte că eram somnoros şi nu prea entuziasmat. Numele de Celibidache, pe care îl auzisem pentru prima oară, mi se părea puţin ciudat, ba chiar caraghios, la fel ca şi entuziasmul de care mama fusese brusc cuprinsă la aflarea veştii că dirijorul vine în România. Era în ianuarie 1979, iar Sergiu Celibidache îşi vizita ţara natală pentru (doar) a doua oară de la instalarea comunismului. I se permisese să concerteze cu Filarmonica „George Enescu“, dar în programul său apărea şi ceva cu totul special: repetiţii deschise, cu public. De îndată ce auzise una ca asta, mama hotărîse că trebuie neapărat să mergem la Ateneu, să-l vedem.

DE ACELASI AUTOR Presa artificială Un drum cu moroi Străini şi străini Comedia decoraţiilorM-a trecut aproape cu forţa printre paltoanele cenuşii şi prin barajul oamenilor de ordine, strigîndu-le că şi-a învoit copilul de la şcoală ca să-l aducă acolo. Odată ajunşi înăuntru, am urcat valvîrtej scările în spirală, în vreme ce eu trăgeam cu ochiul la ornamentele ameţitoare ale tavanului. În ciuda temerilor, în sală am găsit locuri destul de bune. Cîţiva membri ai orchestrei îşi acordau instrumentele. Ceva mai tîrziu, scena avea să se umple de instrumentişti pentru ca, în cele din urmă, să-şi facă apariţia şi maestrul Celibidache. Deşi avea părul alb şi era mai bătrîn, mie mi se părea că semăna cu Ilie Năstase. Pe lîngă şuviţa pe care şi-o dădea mereu pe după ureche, percepeam un acelaşi aer mucalit. I-am spus mamei, dar n-a gustat comparaţia. Cred că avea senzaţia că nu sînt destul de pătruns de importanţa momentului la care asistam.

Se repet