A vizita un mare muzeu e, după mine, muncă grea. Ai de înfruntat sute de opere, mai graţioase ori mai măreţe, mai academice ori mai revoluţionare, de la unele care îţi taie suflarea la altele care te lasă rece. Cîteodată eşti recunoscător celor din urmă: îţi dau o clipă de odihnă, poţi face cîţiva paşi mai departe avînd conştiinţa liniştită. Dar oricum, ai de trecut de la un maestru la altul, de la un stil la altul, de la o epocă la alta. Ai de înghiţit necontenit încă o noutate remarcabilă, înconjurat periculos de marea de piese remarcabile care te aşteaptă încă. Trebuie să alegi în fiecare clipă ce priveşti cu coada ochiului, ce laşi la o parte, ce vrei să absorbi cu adevărat izolîndu-te împreună cu piesa selectată, neştiind niciodată dacă ai privit-o îndeajuns ca să o fi absorbit. Visezi un muzeu cu o singură operă în faţa căreia să te aşezi liniştit, cu privirea adunată.

DE ACELASI AUTOR Cererea de minune Bucate alese, instrumente de prestigiu Jocul de-a demonizarea Aerul uşor al prieteniei Sigur că marile muzee îşi organizează riguros expunerea pe criterii de istoria artei. Dar totuşi ceea ce domină în amenajare e serialitatea, înşiruirea egală de opere. Una din prospeţimile muzeului creat de Horia Bernea era tocmai expunerea neliniară, calitativă, ierarhizată: exaltarea unei unice piese puse într-un cadru subtil pregătit, compoziţia semnificativă, alternanţa între acumulare şi gol, dialogul obiectelor cu spaţiul, magnifierea fragmentului. Dar, fără îndoială, MŢR e un muzeu de tip antropologic, în care obiectele oferă vocabular pentru expunerea unei interpretări, a unor relaţii simbolice, a unei reţele de sensuri. Pe cînd muzeul clasic este în primul rînd o colecţie de opere. Aici, fiecare piesă e înfăţişată drept sieşi suficientă şi e totodată cufundată într-o mare de piese autosuficiente. A parcurge un astfel de muzeu înseamnă – dincolo de benefic