E ca stră-mamaie. E prin preajma noastră de atît de mult timp încît aproape că nici nu o mai vedem. Ne-am obişnuit atît de mult cu poveştile ei, pe care le tot auzim de atît amar de ani, încît nici nu le mai dăm atenţie. Este suficient să le cităm din memorie, siguri fiind că ceva nou nu ne va putea spune. Şi pentru că nici n-a fost vreo sfîntă la viaţa ei, îi mai reproşăm uneori trecutul, ca să îi închidem gura cînd mai cere una-alta.
Ne-am obişnuit cu ea prin preajmă, ştim despre ea atît cît trebuie şi o criticăm cînd ne vine cheful, că ştie ea de ce. Este prima televiziune din viaţa noastră şi, cum pretindea singură la un moment dat, televiziunea pe care o merităm. Aşa cum trebuie să fie o televiziune publică, nu?
Problemele TVR sînt atît de multe, de complicate şi de vechi, încît nu este greu să îi găseşti – cu îndreptăţire – subiect de critică. De la calitatea programelor la încetineala reacţiilor jurnalistice, de la manierisme puerile la rezistenţa la schimbare, de la relaţiile cu politicul la obedienţa cu anticipaţie. Dar poate cea mai îndreptăţită critică pe care i-o putem aduce televiziunii publice este îndepărtarea de publicul ei. De noi.
DE ACELASI AUTOR Internetul, cel mai bun prieten (imaginar) al omului De ce fac ceea ce fac? Părerea mea! Muşcă şi/sau fugi Este un paradox nefericit faptul că televiziunea făcută pentru noi şi din banii noştri primeşte atît de puţină atenţie (şi simpatie) chiar din partea noastră. În virtutea profesiunii, am investit mult timp şi energie în modificarea Legii de organizare şi funcţionare a Radioului şi Televiziunii publice. Am participat în mai multe comisii de concurs pentru diverse posturi editorale şi manageriale şi am avut (şi) astfel ocazia de a vorbi cu oameni „din interior“, de a vedea la lucru mentalităţi altfel doar intuite şi de a întrezări mecanismele interne ale complicatei instituţii nu