În cele două decenii de după ’90, PIB-ul României a urcat de la 1500 de dolari pe cap (greu de zis, cu preţurile şi economia distorsionate de atunci) pînă spre 10.000 de dolari pe cap astăzi, după criză. S-au depăşit toate ţintele istorice ale României comuniste şi precomuniste, fără planuri cincinale, fără stahanovisme sau încordări mistice ale fibrei naţionale în jurul vreunui Führer, ci mai curînd neglijent, între altele, pe fondul unei cacofonii politice continue.
E greu să explici cuiva fără gust pentru indicatori unicitatea istorică a acestui succes pe care, în istoria omenirii, doar Europa de Est l-a reuşit: sporirea de 5-6 ori a bunăstării generale în mai puţin de o generaţie, fără mari decalaje sociale. În timp ce publicul era atent la ciomăgeala din coaliţii, s-a trecut ca vîntul prin plafonul categoriei „în curs de dezvoltare“, apoi prin cel de 5-6000 dolari / cap de locuitor, unde se spune că începe stabilitatea democratică. Comparaţi asta cu stagnarea istorică din Africa post-colonială, sau sinusoidele Americii Latine, o veşnică promisiune neîndeplinită a secolului al XIX-lea. Est-europenii au fost mai iuţi chiar decît tigrii asiatici, şi sînt şi vor rămîne mai înstăriţi decît China, vedeta mediatică a momentului, mult timp de aici înainte.
Dinamica schimbării
O să mă înjure lumea pentru datele astea seci care nu cadrează cu atitudinea de milogeală a românului mediu, convins că trăieşte într-o ţară săracă şi că lui trebuie să i se dea – iar nu, cum ar fi cazul, să înceapă să dea şi el altora. După cum peştele nu bagă în seamă apa în care se mişcă, nici noi, tocaţi mereu de actualitate, nu simţim dinamica formidabilă a curentului ce ne poartă. Să lăsăm deci deoparte trendurile macro, că nu conving pe nimeni oricît ar fi de reale, ca să pornim analiza invers, de la firul ierbii. Ce repede uităm şi aici unele lucruri.
De exemplu
