● Omar Rodríguez-Lopéz & John Frusciante, Sargent House, 2010.
Materialul gratuit, de nici jumătate de oră, al cuplului Rodríguez-Lopéz – Frusciante conţine mai multe idei şi mai multe texturi decît albume întinse ale unor chitarişti mult mai bine situaţi pe listele şi papirusurile, ce vor fi lăsate posterităţii, privind istoria instrumentului. Albumul (sau EP-ul?) sfidează pe multiple planuri: în primul rînd, aşteptările celor care îi ştiu pe cei doi din trupele lor de bază (The Mars Volta, respectiv Red Hot Chili Peppers); în al doilea rînd, aşteptările celor care se dau în vînt după dueturi de chitară; în al treilea rînd, pe ale celor care consideră că ştiu cam ce se poate auzi pe un disc de rock instrumental, mai ales pe unul cu chitarişti. Nu şi pe ale celor care au urmărit îndeaproape cariera, o vreme paralelă, apoi frecvent intersectată, a protagoniştilor Omar Rodríguez-Lopéz şi John Frusciante. Precedentele intersectări ale celor doi au avut loc pe ultimele albume The Mars Volta (unde Frusciante apare ca muzician de studio, cu cîteva participări şi în turneele live aferente) şi pe un single din 2005 care se regăseşte integral pe albumul de faţă.
DE ACELASI AUTOR Catehism post-rock Workshop muzical Ştiinţă vs. industrie Solo Există o serie de stereotipii şi un nedisimulat egocentrism la chitariştii rock din toate zările, determinate de diverşi factori – competiţia acerbă de a fi pomeniţi în topurile chitariştilor din toate timpurile, impresia falică pe care o lasă instrumentul în mîinile unora dintre purtătorii săi, poziţiile de lider pe care aceştia le ocupă în trupe şi în procesul compoziţional (sau, dacă mă gîndesc la cei ca Buckethead, orgoliul de a nu se adapta la contextul nici unei trupe). Le-au avut şi cei doi la vremea lor. Atît Red Hot Chili Peppers, cît şi The Mars Volta sînt trupe exhibate, care-ţi bagă degetul în ochi şi nu te la
