Sînt multe lucruri care sînt „bine“, cînd îmi este rău. Şi ştiu că nu sînt nimicuri, fleacuri care să nu conteze. Poate fi un fleac, mă întreb încurajator, că sînt sănătoasă, că îmi pot creşte copilul care şi el e sănătos şi vesel? Poate să nu conteze faptul că părinţii mei sînt alături de mine, că fraţii mei au rămas hazlii ca în copilărie? Mama mea, cînd ne mai plîngem că nimic nu merge, mai adaugă cîteva fleacuri – cum că o să ne bată bunul Dumnezeu că sîntem aşa nemulţumiţi, că alţii nu au nici măcar un acoperiş deasupra capului. Sfîntul Ioan Gură de Aur spune: „Să nu ne minunăm, dar, cînd sîntem bolnavi, pentru că ar trebui să ne minunăm şi cînd sîntem sănătoşi; să nu ne tulburăm cînd suferim, pentru că ar trebui să ne tulburăm şi cînd ne bucurăm. Toate, şi unele şi altele, se întîmplă în chip firesc şi obişnuit. Este cu neputinţă ca cineva să fie totdeauna copleşit numai de dureri şi de necazuri! (…) Nici firea n-ar putea rezista! Dar pentru că voim să fim totdeauna fericiţi, de aceea ni se pare că sîntem totdeauna necăjiţi. Şi nu numai: pentru aceasta, ci şi pentru că uităm repede zilele de fericire şi de bucurie pe care le-am avut şi ne aducem aminte numai de cele triste“.

Şi totuşi, de ce nu e suficient ca să poţi să treci peste o stare proastă, să se diminueze efectul după o ceartă cu şeful, să reuşeşti să te calmezi cînd întîrzii mai mult decît îţi permite timpul prin staţii de autobuz, să nu intri în isterie cînd copilul tocmai te anunţă că s-ar putea să aibă nişte probleme cu nota finală de la matematică, iar partenerul pare absent şi cîinele la fel de apatic, deşi tocmai a terminat de ros pînă la os tocul uşii.

Un fel stricat de a privi viaţa

Aş fi tentată să spun că aşa sîntem noi, fiinţe complicate şi mereu în căutare de altceva decît ceea ce avem. Dar e loc de cîteva nuanţe în plus. România e un cadru ideal pentru a fi agitat,