- interviu cu Székely CSABA -
Pe Székely Csaba l-am cunoscut la Tg. Mureş, în programul de Practică Teatrală în Regiunile de Centru şi Nord-Vest, organizat de Teatrul 74. „Cunoscut” nu e chiar cuvîntul potrivit pentru că ce am cunoscut, de fapt, a fost „Flori de mină”, textul său despre tendinţa irepresibilă de sinucidere cu care se asociază lipsa de perspectivă existenţială. L-am felicitat, încercînd să fac ca entuziasmul meu să nu pară banal. Nu ştiu dacă mi-a ieşit. Mai tîrziu, cînd graţie adorat-hulitului Facebook, am stat mai mult de vorbă, aveam să descopăr că piesa aceea nu a fost un accident, ci un episod normal din creaţia unui scriitor foarte atent la realitatea din proximitate. Textele lui sînt vii, uneori muşcătoare, alteori melancolice, structuri dramatice solide, răzbătute de un umor frust, filigranat în cuvinte, demontări abile de clişee umane şi teatrale. La cei 30 de ani ai săi, scriitorul Székely Csaba priveşte lucid lumea în care se mişcă.
O ştire de acum cîţiva ani spunea că cea mai mare rată a sinuciderilor din România se înregistrează într-un sat maghiar din Transilvania. Ai folosit această realitate în piesa „Flori de mină". Cum ai construit textul, în urma unei documentări sau exclusiv prin imaginaţie?
Am citit şi eu despre asta pe vremea aceea, era vorba despre satul Zetea din judeţul Harghita, dar am uitat de ea, m-am inspirat dintr-o altă experienţă. Pe strada unde locuiesc bunicii mei, într-un sat de lîngă Tîrgu Mureş, cunosc personal cel puţin trei persoane care s-au sinucis. E o singură stradă mică, sînt vreo treizeci de case şi e interesant că acest lucru, sinuciderea, nu se consideră acolo ceva ieşit din comun. Se întîmplă în fiecare an. Acum cîteva luni îi vizitam pe bunicii mei şi am întîlnit pe drum oameni care veneau de la o înmormîntare, se spînzurase un bărbat în vîrstă. De cîte ori se întîmplă un nou c
