Danielle Steel şi ale ei opere le-au marcat, vrînd-nevrînd, pe fetele din toate timpurile. Oricît de deştepte s-ar fi crezut ele, oricît de ironic ar fi zis că le receptează, nu era în totalitate aşa: cel puţin pînă la o vîrstă, multe fete s-ar fi vrut eroine Danielle Steel-iene, tot aşa cum s-au dorit prinţese. De ce? – vă veţi întreba, cei mai raţionali şi mai elitişti dintre voi, de ce? – şi pe bună dreptate. Deoarece, cred eu, există, încă, de multe ori reprimate, aspiraţii de romantism ieftin în destule „suflete feminine“, oricît de independente şi critice ar fi acestea în lupta zilnică. O tendinţă, ruşinoasă şi uşor sănătoasă către siropoşenie.
DE ACELASI AUTOR Listă de cadouri Mica doză de transcendent (Alte) filme de Crăciun Decembrie timpuriu Nu spun, nicicum, că e unanimă. Departe de mine gîndul. Şi nici că romanele lui Danielle Steel au mare valoare literară. Nu. Spun doar că, uneori, în anumite zile negre, e plăcut, dacă nu să citeşti asemenea romane, măcar să te uiţi la ecranizările după ele: e ca şi cum ai mînca bezele roz şi moi (marshmallows), dulci, dar fără zahăr, fără risc de diabet. Fără riscuri, în general. Aşa sînt şi romanele, şi personajele lui Danielle Steel. Nu că personajele nu trec prin viaţă, căci, slavă Domnului, trec: altfel romanele nu ar mai putea ajunge la bun sfîrşit. Doar că cel puţin pe eroinele din filme nu se citeşte îndeajuns consistenţa psihologică: parcă necazurile lor (din cele mai diverse) le ating doar aşa, en passant, delicat, alunecă pe lîngă ele şi se scurg undeva, alături.
Nu că nu ar avea parte de drame existenţiale fundamentale: le mor părinţi, taţi, mame, fraţi, surori, ba chiar şi copii; sînt părăsite şi înşelate, cînd le e lumea mai dragă, de cine nu s-ar fi aşteptat niciodată, din motive care de care mai stupide.
Şi totuşi, pe chipurile lor, şi mai ales în jocul lor actoricesc, parcă nimic
