(a nu se citi dacă vreţi să vedeţi ultimul film al lui Woody Allen)
N-am de gînd să-mi dau cu părerea despre film. Sînt alţii, mult mai pregătiţi şi mult mai în temă, care au făcut-o. Aş vrea însă să împărtăşesc cu dumneavoastră cîteva observaţii despre public. A fost într-atît de savuros că mi-am depăşit lejer enervarea şi senzaţia acută că am pierdut timpul cu un Woody Allen obosit. Totul a început cu foiala de dinaintea proiecţiei. Se petrecea la Studio, biletele erau fără locuri. Te aşezai unde-ţi poftea inima. 8 seara, zi lucrătoare, dar filmul nou şi numele micului nevrozat newyorkez au umplut sala. Lume mai degrabă tînără, hip. Un băiat cu pantaloni mulaţi, verzi, cu o sacoşă de pînzică pe care scria MoMA sau Tate a ridicat un rînd întreg de două ori în picioare pînă să găsească cel mai bun unghi de privit. Ar fi vrut să se mai ridice şi a treia oară, dar un şir de priviri ucigaş-civilizate l-a ţintuit, în cele din urmă, locului. Două fete sprinţare şi-au lăsat eşarfele pe două scaune şi apoi au dispărut iremediabil. Au apărut la final rîzînd din toată inima să-şi recupereze cîrpiţele. Găsiseră locuri mai bune. Scaunele ocupate de eşarfe şi rămase goale au fost jinduite de mulţi.
DE ACELASI AUTOR O Cola de sfîrşitul lumii Despre domnul Goe, cu simpatie La poştă TimpFilmul se urneşte uşurel, lumea din sală, trecută prin Paris, mai oftează răstimp atunci cînd i se pare că recunoaşte cîte o stradă. Nu reţin dacă în imagini a apărut şi Les deux magots, căci, vă jur, toată sala ar fi oftat probabil în cor şi din rărunchi. În fine, personajul principal (un Owen Wilson corect) păşeşte la miezul nopţii – o Cenuşăreasă literată urbană – în bucla spectaculoasă de timp, populată de crema artistică de la o mie opt sute şi ceva. Ne prindem pe rînd, noi – spectatorii – şi personajul, că Scott Fitzgerald şi nevastă-sa sînt vii. Iar de aici pornesc hohotele
