Cînd străzile din Bucureşti poartă numele unor personalităţi, acestor plăcuţe le lipsesc indicaţiile despre datele biografice, iar identificarea locului pe care omul l-a ocupat în societatea contemporană este cîteodată greşită. N. Bălcescu şi Gh. Brătianu sînt calificaţi drept oameni politici, deşi importanţa lor ca istorici întrece rolul lor politic. Un distins orientalist, C. Daniel, confundat cu paşoptistul Rosenthal, trece drept pictor (!). Altă confuzie, între C.A. Rosetti şi Al. Rosetti, îl face pe primul „filolog şi academician“ (!!).

În cartierul Lacului Tei, colţ cu „Maica Domnului“, există o stradă „Grigore Ionescu“. Numele, aşa de obişnuit, aşa de ţărănesc, nu găseşte ecou decît în memoria unui grup de intelectuali care au avut norocul de a-l întîlni, mai ales dintre foştii elevi ai profesorului de la Facultatea de Arhitectură. Arhitect şi istoric al arhitecturii, Grigore Ionescu (1904-1992) are nevoie să fie mai bine cunoscut. Pînă la urmă, alegerea unor asemenea nume are tocmai rostul de a instrui şi de a propune un model moral. Cine-şi aduce aminte de sensibilitatea radiantă şi de generozitatea omului pentru care această pagină este neîncăpătoare e dator să spună şi altora cine a fost Grigore Ionescu.

DE ACELASI AUTOR Johnny Morţi şi manechine Un caz de mutilare Portarul şi rubinul Născut la Floreşti-Prahova, unde tatăl său era şef de gară, tînărul şi-a întregit studiile la Roma, între 1931-1933. De atunci datează lucrarea despre bisericile din Ravenna şi prieteniile care-l vor însoţi toată viaţa. Cu D.M. Pippidi şi M. Berza, a căror mărturie despre această legătură trainică a supravieţuit în corespondenţa lor. Tot aşa, cu confraţi ca Richard Bordenache, N. Cucu şi Ştefan Balş.

Din activitatea sa de constructor reţin aici numai sanatoriul TBC de la Bârnova şi, în Bucureşti, clădirea Facultăţii de drumuri şi poduri de la Institutu