O marturisire
Distinsa redactie, indraznesc sa trimit acest text pentru rubrica "Puterea rugaciunii", izvorat dintr-o experienta personala recenta. Cu aceasta ocazie multumesc membrilor redactiei pentru inalta exigenta stilistica, morala si spirituala, cu care inteleg sa scrie aceasta revista. "Formula AS", de fapt, nici nu mai este o revista. Este o stare de spirit.
Lucrurile s-au intamplat astfel: fiind coplesita de tribulatiile mele profesionale, dar si de vane orgolii (tot profesionale), l-am neglijat pe tatal meu, care, de la o vreme, nu se simtea prea bine. Pur si simplu m-am centrat numai pe mine, cu acel egoism dur ca piatra, pe care numai copiii rasfatati il au fata de parintii lor, cei "care-nu-imbatranesc-si-nu-se-imbolnavesc-niciodata". Simptomatologia tatei era minora, dar simteam ca ceva nu e in regula. Cu toate acestea, am decis sa plec la un congres in strainatate, propunandu-mi sa ma ocup de tata atunci cand ma voi intoarce in tara. Dar iata ca, la doua zile de la plecarea mea, lucrurile s-au precipitat, starea tatei s-a deteriorat brusc, astfel ca, la cei 79 de ani ai lor, parintii mei au trebuit sa se confrunte singuri cu o incercare cumplita. Nu m-au anuntat, ca nu cumva sa disturbe mersul carierei mele. Sunandu-i, mi-am dat seama ca se afla intr-un spital, dupa zgomotul de fond, inconfundabil pentru mine, o practicanta a medicinei. Aveam sa aflu ca era vorba despre o urgenta chirurgicala grava, un abdomen acut, cu iminenta unei peritonite. Medicul chirurg care era atunci de garda s-a intamplat sa fie un bun si vechi prieten al parintilor mei, si unul din cei mai buni chirurgi pe care i-am intalnit in profesia mea, de fapt, un model profesional pentru mine. Asa a randuit Dumnezeu: atunci cand o fiica isi pune tatal intre paranteze, insusi Dumnezeu ia in maini viata parintelui neglijat. Discutand la telefon cu colegul meu, care urm
