DREPTUL LA UNITATE NATIONALA
La o distanta de 20 de ani de la Declaratia de Independenta, cand vuietul multimilor desteptate a trecut in amintire ca cea mai frumoasa simfonie a secolului XX, cand o parte din arhitectii renasterii nationale s-au calatorit spre taramurile vesnice fara sa-si vada idealul implinit, cand o alta parte sunt uitati, huiduiti sau marginalizati, cred ca avem dreptul moral si datoria, ba chiar suntem obligati sa scoatem din uitare istoria recenta, sa indraznim, macar dupa doua decenii, sa privim cu alti ochi, nepartinitori, la un eveniment crucial, atat de neglijat, interpretat abuziv sau persiflat de profitorii de mai alaltaieri, de ieri si de azi, ai statalitatii moldovenesti.
Ca unul din participantii si deputatii-semnatari ai Declaratiei de Independenta, cunosc - nu din auzite, ci pe viu - starea de spirit colectiva, atmosfera generala, presiunile din exterior si interior, discutiile pe fata si din coridoare dintre politicieni, spaimele nomenclaturii comuniste dupa puciul esuat de la Moscova, nelinistile din societatea moldoveneasca legate de viitorul R. Moldova. Sa le luam pe rand.
Esecul puciului militaro-comunist de la Moscova a accelerat fulgerator prabusirea Uniunii Sovietice si desprinderea popoarelor intemnitate de imperiul raului. Elitele politice nationale, de la Pamir si pana la Prut, indiferent de nivelul lor de maturitate, de devotament sau spaima fata de propriul popor sau fata de Kremlin, au declarat independenta republicilor unionale. Fiecare neam intemnitat in "inchisoarea popoarelor", cum a definit mumia din mausoleu, cu exactitate, Rusia, a avut propriul destin si propria cale de parcurs, pentru a supravietui si iesi din GULAG-ul sovietic. E prea putin spatiu ca sa vorbim de drumurile alese de baltici sau cazahi, de caucazieni sau ucraineni, dar drumul pe care l-au facut moldovenii, fireste, ne intere
