Cele două Mântulese, volumul de debut al Andreei Răsuceanu, provenit dintr-o teză de doctorat susţinută la Centrul de Excelenţă în Studiul Imaginii, este o carte la graniţa dintre un roman, o istorie a vieţii private şi o pledoarie indirectă, dar convingătoare pentru ceea ce se mai poate salva din Bucureştiul vechi. Strada Mântuleasa este urmărită din secolul al XVIII-lea pînă în secolul XX ca un soi de microunivers surpins în mişcare. Dacă ar fi să fac o comparaţie m-aş gîndi la Montaillou sat occitan al lui Emmanuel Le Roy Ladurie, la microistoriile lui Carlo Ginsburg, dar şi la Microcosmos, filmul documentar al lui Claude Nuridsany şi Mari Pérennou. O lume mică, cu împărţirile ei pe sectoare simbolizate prin culori, cu agregările şi dezagregările tipice epocilor, cu vieţuirea supusă vremurilor, adică presiunii acelui sistem socio-istoric, politic, dar mai ales mentalităţilor, care, deşi venite din acest sistem explicit, cu toate devierile de rigoare, pot fi, de cele mai multe ori, mai înrădăcinate şi mai constrîngătoare, în măsura în care acţionează şi coordonează viaţa oamenilor, de la domeniul practic, pînă la cel mai intim.

Acest du-te-vino între un context socio-istoric precis şi micul univers al negustorilor din mahalaua Mântuleasa devine foarte vizibil în povestea Stancăi Mântuleasa. Statutul ei de văduvă, mai bine spus, incertitudinea acestui statut într-o perioadă tulbure, în care legislaţia şi pragmatismul rapace al unei societăţi organizate strict pe descendenţă şi transmiterea ei, sînt făcute sensibile prin gardul Mântulesei din care se rup nuiele. Mahalaua, zonă circumscrisă indeterminat, cu livezi şi maidane şi cîini, este pe cît de stratificată etnic şi social, meşteşugăresc, pe atît de haotică şi de barbară. Sub spoiala de răscumpărare creştină, ctitorii de biserici, familii puternice, comerţ înfloritor, sub aura de bunăstare şi une