L-am cunoscut relativ tîrziu pe B. Elvin. Cred că în a doua jumătate a anilor ’90, în Israel. Un domn elegant, foarte politicos; îmi amintea de profesorul meu de latină din liceu. Într-o lume care de-abia ieșise din proletcultism, domnul Elvin era întotdeauna îmbrăcat într-un costum impecabil; cravatele sale de culoare închisă contrastau cu cămașa de un alb strălucitor. Domnul Elvin prefera culorile deschise. Cînd, după 2002, am început să vin în (sporadice) vizite în România, îl întîlneam de cîte ori ajungeam la București. Ne vedeam cîte o oră-două, schimbam idei pe teme de teatru și de literatură, discuțiile rămînînd întotdeauna formale și reținute. Îmi trimitea cîte un exemplar din Lettre Internationale la apariția sa, iar în 2003 mi-a solicitat, spre marea mea surpriză, un articol despre Ernst Jünger. În urmă cu patru ani, a venit la un colocviu Sebastian la Ierusalim și, în decursul zilelor petrecute pe Muntele Scopus, ne-am mai apropiat puțin. Cînd am fost la București în 2009, l-am vizitat în apartamentul de pe strada Masaryk și în decursul acestei întîlniri mi-am luat inima-n dinți și l-am întrebat dacă a ținut vreodată un jurnal. Și-a aplecat puțin capul, s-a uitat pieziș la mine, a zîmbit și a răspuns scurt: „nu“. L-am întrebat dacă, în afară de cărțile publicate deja, plănuiește să publice una care să conțină amintiri, note personale, o autobiografie literară poate. Răspunsul a fost de data aceasta mai puțin categoric. Înainte de a pleca, l-am întrebat dacă ar fi dispus, în caz că aș putea să scot un concediu mai îndelungat, să ne angajăm vreme de cîteva săptămîni în conversații pe teme despre istoria anilor de după război. Știam că fusese legat de lumea editorială și de cea a teatrului, auzisem de relația specială pe care a avut-o cu Naționalul bucureștean și cu Radu Beligan. Eram mai puțin interesat de aceste aspecte; mai degrabă voiam să reconstit