Spectacolul Operei Naţionale Bucureşti cu Evgheni Oneghin de Ceaikovski în regia lui Ion Caramitru nu este nou. Dar, deşi datează de peste doi ani, a reuşit să-şi menţină prospeţimea, să funcţioneze bine, fără să acuze delăsare sau rutină. Este un fapt constatat în stagiunile curente, care a motivat, desigur, includerea lui Oneghin pe afişul Festivalului Enescu, alături de noile producţii Lohengrin şi Oedipe. Şi, deşi distribuţiile bucureştene sunt valabile şi competitive, a fost oportun, pentru diversitate, să fie invitaţi trei oaspeţi, aproape în totalitate

necunoscuţi marelui public.

Soprana georgiană Tamar Iveri este o artistă rafinată, cu voce frumoasă, de consistent lirism, a cărei apetenţă pentru personajul Tatiana a fost bine intuită de Ioan Holender, încă din vremea în care acesta conducea Opera de Stat din Viena. Am avut – acum nu mai mult de doi ani – prilejul să o ascult în spectacol sub bagheta marelui Seiji Ozawa. Şi acum, Tamar Iveri a construit dificilul rol cu minuţiozitate, a condus fraza muzicală cu atenţie şi sensibilitate prin meandrele psihologice ale eroinei. Chiar dacă, judecând după spectacolul vienez, mi s-a părut mai puţin implicată la începutul serii, imediat pasiunea şi dăruirea cu care a cântat au impresionat. Câtă iubire strânsă în suflet, ce evocări înduioşătoare au exprimat desenele în pianissimo din marea arie a Tatianei! Păcat că spectaculoasa acută din finalul operei nu a fost exploatată cu eficacitate, adică nu a fost emisă cu faţa către public ci, părăsind scena. Este şi aceasta o dovadă a preocupării artistei pentru veridicitatea jocului, pentru atitudinea în rol.

Nu-l ascultasem niciodată pe baritonul Levente Molnár, 34 de ani, născut la Baia Mare, în prezent solist al Operei Bavareze de Stat din München. Ştiam doar că, în afara teatrului de rezidenţă, are apariţii la Opera din Budapesta, la Opera Reg