Pe pereţii liceului nostru erau multe citate din Enescu, din cele - să le zic aşa - prometeice; unul dintre acestea, cel cu odihna de muncă prin muncă, mi-l repet şi acum. Nu era uşor să faci, în acele vremuri, un optimist din Enescu (pesimism nu exista! ), dar până la urmă vorbeam de lirism pastoral, de mituri, de seninătatea şi liniştirea în care se rezolvă luptele existenţiale, şi ne trezeam în faţa unui Enescu fără umbre. Dar când am ascultat Oedipe prima oară, acea "muzică de contururi simple şi măreţe", cum numea Enescu idealul său în vremea compunerii operei, nu am avut deloc sentimentul seninătăţii, ba chiar am rămas cu impresia că imposibilitatea întoarcerii îl chinuise cumplit pe compozitor; reţinerea, "mocnirea" aveau o amărăciune tragică.
Punerea în scenă a cărei premieră am văzut-o pe 15 septembrie la Opera Naţională Română are acest merit, de a nu încerca să ascundă tragismul. Un Oedipe de mare anvergură (şi tânăr, şi bătrân - Ştefan Ignat, cu o deja lungă "tradiţie oedipiană"), Tiresias (Horia Pascu) şi Phorbas greu de uitat (Pompeiu Hărăşteanu), şi în general toţi cântăreţii (Ionuţ Pascu în Creon, Valentin Racoveanu în Păstorul, Ştefan Schuller în Marele Preot, Mihnea Lamatic în Paznicul, Vicenţiu Ţăranu în Tezeu, Hector Lopez în Laios, Oana Andra în Iocasta, Ecaterina Ţuţu în Sfinxul, Simona Neagu în Antigona, Antonela Bârnat în Meropa, Miruna Sturza în O femeie tebană) n-au lăsat linia tensională să cadă. Un mare merit în susţinerea acestei viziuni învolburate l-au avut coregrafia lui Răzvan Mazilu (cu doi "balerini povestitori" ai firului dramatic, Bianca Fota şi Gigel Ungureanu, de impresionantă calitate) şi, desigur, regia Andei Tăbăcaru Hogea, precum şi scenografia Vioricăi Petrovici (cu simboluri foarte explicite). Atât orchestra (dirijată de Tiberiu Soare) cât şi corul (maestru, mult aplaudatul Stelian Olariu) şi corul de copii (inst