Până la discuţia cu Rita Mureşan nu am avut niciodată curiozitatea să dau o căutare pe Google după sintagma „Feng Shui“.
Ştiam, în mare, cam ce înseamnă, dar nu mi-a trecut prin minte nicio clipă că sunt zeci de forumuri în care proprietarii de case de pe la noi dezbat principiile chinezeşti.
Armonie + echilibru + confort. Aşa s-ar traduce, foarte pe scurt, scopul Feng Shui. Cuvintele astea îi împing de la spate pe români (vorbesc despre cei pe care i-am găsit eu în spaţiul virtual şi cu care am vorbit tot acolo) să înveţe cum să-şi coloreze pereţii casei şi cum să aşeze patul din dormitor, oglinda din hol şi masa din dining etc. Feng Shui („vânt şi apă") este arta chinezească potrivit căreia există o serie de principii care afirmă că formele şi mediul ambiant pot influenţa în mod pozitiv sau negativ forţa vitală.
În nebunia care ne înconjoară, în ritmul agitat în care ne plimbăm, zi lumină, pe traseul birou-pat, este de la sine înţeles că oamenii caută să facă măcar în casă un loc în care să dezarmeze stresul. În lupta asta, unii, cei despre care vorbesc aici, înainte poate de a ajunge la psihoterapeut, recurg la Ying şi Yang, foc-lemn-apă-pământ-metal etc. şi caută să aşeze obiectele de aşa manieră să nu strice Feng Shui-ul.
Nu contest principiile Feng Shui, dar am o bănuială. Poţi să le respecţi, totul e în zadar însă dacă tu nu vrei sau nu poţi să vezi energia pozitivă. Degeaba îţi pui statuete Buddha lângă canapeaua din living, dacă atunci când ajungi acasă şi te aşezi pe ea începi să te enervezi pentru ziua proastă şi să înjuri şefii şi, în principiu, să nu te bucuri de câteva clipe cu tine pozitiv.
