Javier Cercas: „Spune Borges că orice destin, oricât de lung şi de complicat ar fi, constă de fapt într-o singură clipă: clipa când omul ştie pentru totdeauna cine este.” Nu ştiu când a fost clipa aceea şi dacă a fost vreodată, fapt e că ştiu pentru totdeauna (nu va dura mult eternitatea asta) că sunt, ca autor, o combinaţie între interesant şi nu cine ştie ce. Ca om…
Proust: „Il vient si vite, le moment où l’on n’a plus rien à attendre…”
Ceva bun: nu cer reciprocitate. Când ţin la cineva, nu-mi schimbă sentimentul faptul că, uneori, îi sunt indiferent.
Proust: „…le mensonge qui cherche à nous faire croire que nous ne sommes pas irrémédiablement seuls…”
La Rochefoucauld: „Puţini oameni ştiu să fie bătrâni.” Eu aş şti, dar nu mă crede nimeni. Iar mă cunosc toţi mai bine. Iar mă asigură că mă „alint”.
Unamuno: „A-şi pune cineva problema ce ar fi putut fi dacă în cutare clipă a vieţii sale ar fi luat altă decizie decât aceea pe care a luat-o e o chestie nebunească. Mă apucă tremuratul dacă stau să mă gândesc la cel care aş fi putut fi.” Nebunească, într-adevăr. Nu mi-am pus-o decât copil. Dacă centrul înaintaş ar fi început jocul trimiţând mingea spre stânga nu spre dreapta, jocul ar fi decurs altfel şi poate că Poli n-ar fi pierdut. Cam tot aşa îşi spune Alvaro Campos: „Dacă la un moment dat / Aş fi luat-o la stânga în loc s-o iau la dreapta…” Ce să întreb acum? Ce s-ar fi întâmplat dacă în vara aceea a lui 1953 aş fi rămas la Iaşi, să dau admiterea acolo? Poate n-aş fi reuşit – la franceză nu eram grozav, m-au ajutat la Bucureşti celelalte materii (română, rusă, istorie, geografie), cu întrebări la care s-a nimerit să răspund – şi m-ar fi luat la armată. Timid, slăbănog, neîndemânatic, incapabil să învăţ regulamente, instrucţie de front, demontarea şi montarea armei, ordin de luptă, cu dispozitivul pluto
