Care, sunt, deci, celelalte exemple de cinism al istoriei? Ca şi în cazul lui Budai-Deleanu, acestea au întotdeauna o dimensiune compensatorie. Nici o fluctuaţie nu se petrece în sistem fără a antrena, simultan, modificarea tenace a sistemului însuşi.

Dacă autorul Ţiganiadei e ţinut în rezervă (cel puţin pentru moment, până la o viitoare ediţie a cărţii, când probabil va beneficia şi el de un capitol monografic), lucrul se întâmplă din simplul motiv că un altul, anume Costache Conachi, a ocupat deja poziţia. Mihai Zamfir nu face decât să pună în aplicare cu consecvenţă acest principiu de o naturaleţe frapantă.

Metoda lui Plutarh, în definitiv. (După cum foarte inspirat a observat profesorul Mihai Dinu, în cadrul lansării de la Librăria Dalles.) Când nu sunt chiar paralele, luminându- se fecund unul pe celălalt, două destine apropiate ajung să-şi facă o concurenţă tacită. Şi, invariabil, unul cade în umbra celuilalt.

Viaţa şi opera meridionalului Vasile Cârlova ne sunt, de bine, de rău, cunoscute. Le sintetizează şi Mihai Zamfir, de altfel, în numai patru pagini. Născut în 1809, la 4 februarie, la Buzău, rămas orfan de tânăr, acesta va fi crescut, la Târgovişte şi mai apoi la Bucureşti, de casa unei mătuşi. Aici va învăţa greceşte şi franţuzeşte, aici se va împrieteni cu Grigore Alexandrescu. Înrolat ca sublocotenent de cavalerie în 1830, moare, foarte tânăr, un an mai târziu, în urma contractării unei boli infecţioase. (O „prozaică dizenterie”, spune Călinescu în Istoria sa.) Au rămas, de pe urma lui, cinci poezii, în care, practic, putem citi în avans întregul program paşoptist. Păstorul întristat, Ruinurile Târgoviştei, Odă oştirii române, Rugăciune şi Înserarea.

Că involuntara sa inovaţie a fost în primul rând stilistică o dovedeşte faptul că nicăieri acesta nu se prevalează de marotele prezentului. Puţinele bucăţi ale lui Cârlova rămâ