O nouă carte închinată lui Lucian Blaga (a patra) apare sub semnătura lui Zenovie Cârlugea. Harnicul autor ce i s-a dedicat în ultima vreme ne înfăţişează de astădată un şir de interviuri cu personalităţi care l-au cunoscut pe marele poet şi filosof precum şi un „eseu-reportaj” menit a-i rememora prezenţa în Mărginimea Sibiului, „zonă de un pitoresc aparte şi de o străveche românitate”.

Avem a face mai puţin cu generalităţi decît cu evocări din proximitate, pe viu, cuprinzînd detalii asupra fiinţei lui Blaga, împrejurări mai puţin cunoscute ale biografiei sale. Astfel viaţa nemijlocită a acestuia palpită în paginile cu migală alcătuite de cercetător. Chipul lui Blaga se conturează nu din perspectiva istoriei literare sau a exegezei, ci a existenţei sub un unghi nădăjduim atracţios pentru cei care doresc să-şi coroboreze lectura cu cea a imaginii umane. Plăsmuirea creatoare şi existenţialul apar în oglinzi paralele. Trăsăturile omului pot fi puse în relaţie cu cele ale creatorului într-o impresionantă organicitate. De pildă pecetea comună a paradoxalei tăceri. Iată o amintire a lui Gheorghe Pavelescu: „Îi cunoşteam bine felul său de a fi şi-i respectam tăcerea. De aceea ne plimbam uneori timp îndelungat fără să ne spunem nici un cuvînt. Colegii mă ironizau adesea pentru discuţiile noastre fără cuvinte. Dar, la sfîrşitul unor astfel de tăceri, Blaga termina întotdeauna cu o spovedanie care era ca un fel de concluzie a ceea ce gîndise între timp”. Pentru ca această impresie pe concretul uman să urce spre aprecieri asupra creaţiei prin glasul lui Ovidiu Drimba: „La Blaga, tăcerea devine un element principal de sugestie: traducînd, adică, o stare de aşteptare tensionată, sau de o contemplaţie liniştită şi senină, sau o incertitudine îngrijorată, sau o prezenţă copleşitoare a tainei”. Solemnitatea olimpică pe care o degaja persoana lui Blaga, inclusiv în anii de