Rugăciunea către îngerul păzitor spune, între altele: „Eu am mâniat preacurată lumina ta şi te-am izgonit de la mine prin toate lucrurile cele de ruşine; cu minciunile, cu clevetirile, cu pizma, cu trufia, cu neplecarea, cu neiubirea de fraţi şi cu ţinerea de minte a răului, cu iubirea de arginţi, cu mânia, cu desfrânarea, cu scumpetea, cu mâncarea cea fără de saţ, cu beţia, cu multa vorbire...”! Observasem că „vorbirea multă” oboseşte şi nu atât vorbirea mea, căci am mai degrabă obiceiul multei tăceri decât pe acela al multei vorbiri, cât întâlnirea ocazională cu oameni care vorbesc neâncetat.
În urmă cu vreo 7-8 ani am fost la un botez, unde am nimerit lângă o doamnă care avea patima multei vorbiri. Toată după amiaza aceea am fost obligată s-o privesc în ochi şi s-o ascult cu atenţie, căci de îndată ce mi se mişca privirea într-o parte sau în alta, ea observa şi-mi atrăgea atenţia: „Fii atentă la mine acum, să vezi ce poveste”! La sfârşitul zilei aveam ochii roşii, lacrimi involuntare îmi curgeau uşurel peste pleoape, mă simţeam stoarsă de energie şi... mă gândeam cu nerăbdare la cât de preţioasă-i o clipă de linişte. Când am ajuns acasă am trăit sentimentul că am nimerit în Rai.
De atunci ocolesc cu discreţie persoanele care vorbesc neîncetat, iar dacă pare că n-am scăpare de ele într-un loc îndrăznesc să plec înainte de a lăcrima iarăşi. Doamna cu pricina trăia singură, dar nu pentru că o lovise singurătatea avea exces de vorbă, cât mai degrabă invers; soţul o părăsise din pricina oboselii la care-l supunea prin vorbire continuă. La vremea aceea nu observasem conţinutul rugăciunii către îngerul păzitor şi nu ştiam că vorbăria îi secătuieşte sufletul celui ce vorbeşte şi îi alungă îngerul păzitor. Ceea ce am simţit întotdeauna în prezenţa persoanelor care vorbesc mult este ceva ce rugăciunea nu precizează; vorbăria excesivă
