Povestea cu intrarea în spaţiul Schengen seamănă izbitor cu cea a calificării echipei de fotbal la turneul final european: deşi am pierdut încă din start (cu Albania!) înregistrând „autogoluri” semnificative, ne-am tot amăgit că mai e o şansă şi vom birui reticenţele principalilor opozanţi. Şi, într-un fel, aşa a fost: Franţa şi Germania s-au repliat, băgându-i în faţă pe olandezi şi finlandezi.

La fel ca la fotbal, meciul ultimei şanse urma să se consume ieri când era mai clar ca oricând că putem şterge termenul 2011 din calendar. Şi nici 2012 nu este prea sigur. În ciuda evidenţelor, Parlamentul naţional s-a mai oţărât cu o scrisoare mustrătoare către europeni, în timp ce ministrul de Interne repeta ca un copil retardat: „Noi ne-am făcut tema!” Cel de Externe a tăcut mâlc.

E vorba despre tema tehnică. Unde lucrurile sunt relativ simple: trebuie făcut asta, asta şi astalaltă. Se poate controla şi conchide: e bine sau nu e bine.

Problemele noastre apar la proba „artistică” – să-i spunem aşa. Unii dintre partenerii noştri europeni – de regulă nordicii, cu care semănăm mai puţin din toate punctele de vedere – au rezerve faţă de profilul nostru moral, în general şi consideră că la noi corupţia este mai degrabă o trăsătură genetică, decât o abatere de la normele morale. Nu pot demonstra concret acest lucru, dar se servesc de argumentele pe care noi înşine le oferim printr-o campanie susţinută de acuze şi contracuze. Instituţiile abilitate nu înregistrează mai multe cazuri decât prin alte părţi, iar justiţia scade considerabil procentajele prin tergiversarea cauzelor sau prin soluţii contradictorii. Europenii spun şi tot spun: e prea multă corupţie la voi, faceţi ceva! Şi noi facem, reuşind ca prin campaniile conjugate, de genul celor din vămi şi punctele de frontieră, să demonstrăm că, într-adevăr, e multă corupţie. Într-un fel, chestiunea asta seamănă