La începutul secolului trecut, Delavrancea publica, la Socec, în Hagi-Tudose, tipuri şi moravuri, o nuvelă care avea să facă... şcoală. Domnul Vucea, amintire târzie a anilor 1860, când feciorul lui Ştefan căru- ţaşul încape, în Maidanul Dulapului, pe mâna aprigului învăţător.
Şcoala nu era aceea din culoarea de negru, aproape de casă, la care fusese întâi, ci tocmai aproape de Radu Vodă, în culoarea de albastru, unde bucureştenii se învârteau, la bâlci, în cel mai straşnic, pare-se, leagăn din oraş, zis şi dulap. De aici, pitorescul nume al şcolii. Desprinderea, aşadar, e pereche cu calvarul lui Nică, deşi luată mai în glumă. De altfel, învăţătorul şi şcoala lui nu sunt o ciudăţenie, aşa cum i-au făcut bibliografiile, ci oglinda unei epoci. Cu învăţătura ei pe apucate, pe care o vedem şi la Creangă, şi la Caragiale şi, la urma urmei, şi în Domnu’ Trandafir. Dascălul, chit că-l descoperă pe Peştaloţiu, nu este, la vreunul din cei care scriu despre şcoala sfârşitului şi începutului de veac, un om al metodei. Toţi educă văzând şi făcând, ţinându-şi elevii pe lângă ei şi fiindu-le exemple mai bune sau mai rele. Copiii sunt, la rându-le, amestecaţi, veniţi la carte din toate zările, şi părtinirile nu întârzie. De la micul trafic prin care se cumpără notele, la alegerea ajutoarelor pentru gospodăria profesorului. Fireşte, simplificând, în acest tablou al unei şcoli romantice, în felul ei, cu ecouri şi din Negruzzi, şi din Ghica, măcinată de neajunsuri de tot soiul, şi-n care meseria nu are un statut – dovadă că elevii se pot dăscăli şi unii pe alţii, profesori buni sunt cei generoşi, profesori de speriat sunt cei meschini. Domnul Vucea încape, fără greş, în a doua categorie. Totul la el trădează un trai înghesuit – de la lipsa unei slujnice, la pasiunea măruntă pentru ororile din mahala, care-i înviorează, cât ar fi de gogonate, plictisul de toată ziua. O rutin