La momentul în care scriu aceste rânduri, milioane dintre noi stăm cu gâturile lungite aşteptând să cadă din cer un satelit de şase tone.
Ne iubim mult. Aici, pe a treia planetă de la Soare, egoismul nostru încă este cea mai puternică lege după care trăim. Într-o buclă iritantă a timpului, ne căutăm chipul în oglinda fraţilor Grimm. Repetăm obsedant aceeaşi întrebare pusă de împărăteasă. Şi vedem în toţi ceilalţi din jur câte o Albă ca Zăpada. Specia a obosit însă să ne mai aştepte. Ne împinge înainte.
Undeva, deasupra, la 360 de kilometri, trei oameni sunt acum mai aproape de Dumnezeu. Staţia Spaţială Internaţională este prima mare realizare a omenirii, făcută printr-un efort comun. Gardurile religioase, politice, sociale au fost dărâmate pentru a o construi. Cine putea visa la aşa ceva acum zeci de ani, pe când oamenii se hăcuiau unii pe alţii în cel mai monstruos război al tuturor timpurilor? Rusia, SUA, Japonia, Canada şi ţările bătrânului continent incluse în Agenţia Spaţială au reuşit, doar împreună, să ridice la cer specia umană.
După studiul a 20 de milioane de lucrări ştiinţifice şi peste două milioane de brevete de invenţie, o echipă de economişti de la Universitatea Northwestern a ajuns la concluzia că munca de echipă este trendul definitoriu al timpurilor noastre. Geniile singuratice dispar. Locul lor este luat de grupuri de savanţi. Doar împreună reuşesc să împingă cunoaşterea dincolo de limite. Este evident că suntem într-o nouă etapă a dezvoltării noastre. O etapă în care specia trebuie să primeze. În care umanitatea trebuie să înţeleagă că evoluţia nu se poate realiza printr-un singur reprezentant, ci prin efortul comun al tuturor. Staţia Spaţială este prima mare realizare a acestei noi epoci. Ea nu ar fi existat prin munca unui singur individ sau a unui singur popor.
Încă suntem la început. Acolo sus, între Zei şi oam
