Ceea ce nu se vede la o privire superficială în Noul Cod civil este accentuarea rolului juristului în relaţiile interumane. Contractele devin mult mai elaborate (uneori chiar stufoase şi prolixe), uzul, obiceiul sau comportamentul părţilor în executarea contractului devin izvoare normative sau interpretative de drept, iar judecătorul capătă competenţe sporite de completare a contractului cu clauze secundare (dacă părţile vor fi convenit asupra clauzelor esenţiale) sau de revizuire ori de suspendare a contractului pentru motive, precum impreviziunea, obiceiul, echitatea şi legea, imposibilitatea permanentă sau temporară de executare.
Întrucât uzul, obiceiul, comportamentul părţilor, impreviziunea, buna credinţă etc. sunt concepte juridice cu un grad destul de ridicat de tehnicitate juridică, este evident că aceste concepte vor fi de domeniul juriştilor, judecătorilor şi al experţilor legali. De aici o nedorită juridicizare a relaţiilor sociale şi o orientare nefirească a omului către soluţionarea în justiţie a impasului opţiunilor sale contractuale. La aceste motive de juridicizare trebuie adăugate şi cele două tendinţe manifeste în jurisprudenţa noastră începând cu cauza Beian contra României (decembrie 2007): ridicarea la rangul de normă de drept a precedentului judiciar şi refuzul aplicarii legii interne pe motiv de contrarietate a legii interne cu dreptul comunitar european sau cu drepturile omului.
În ultimii ani, când judecătorul intern a constatat că legea română este contrară dreptului comunitar sau CEDO, a înlăturat legea română de la aplicare, dând prevalenţă şi aplicând în schimb dreptul comunitar sau CEDO. Evident, în aceste două cazuri vorbim despre raporturi juridice conflictuale care se vor soluţionate de judecătorul intern. Nu vorbim de raporturi juridice de conformare voluntară întrucât, practic, nimeni nu ar accepta, cel puţin în Român