Deşi prezent în cele mai recente dicţionare literare, Ştefan Ciobanu (1883-1950), profesor de literatură veche la Chişinău (1926-1938) şi la Bucureşti (1938-1949), membru al Academiei Române, autor al unei foarte temeinice Istorii a literaturii române vechi (1947, reeditată în 1989 de Dan Horia Mazilu), este aproape uitat astăzi.

Din aceeaşi generaţie cu Nicolae Cartojan şi Sextil Puşcariu, pionieri şi ei ai studiului literaturii din secolele XVI-XVIII cu mijloacele secolului XX, Ştefan Ciobanu venea din Basarabia şi predase la Kiev, unde dobândise o solidă formaţie de slavist. L-am folosit în Istoria critică în mai mare măsură decât pe ceilalţi doi, faţă de care a avut în plus preocupări legate de metodele de studiu în istoria literară. A publicat în 1944 la „Casa Şcoalelor” o broşură intitulată Introducere în istoria literaturii române şi subintitulată Orientări metodologice. Două lucruri atrag atenţia în ea. Primul este chiar interesul pentru teoria disciplinei noastre. În epocă, doar G. Călinescu o mai împărtăşea. Cazul lui Ştefan Ciobanu e cu atât mai semnificativ, cu cât el era un istoric de modă veche şi se despărţea de G. Călinescu tocmai în ideea acestuia de a nu separa istoria de critică, idee pe care i-o şi reproşează în Introducere, sub cuvânt că ar avea drept urmare neglijarea literaturii religioase, dominantă în epoca veche. Al doilea lucru care atrage atenţia este respectul arătat de Ştefan Ciobanu contribuţiei înaintaşilor. Nici Cartojan, nici Puşcariu, nici Iorga, spre a rămâne la specialiştii în veche, cum se spunea în jargonul universitar pe vremea studenţiei mele, nu citau contribuţiile anterioare. Nici G. Călinescu, nici alţii n-o fac.

În ce-l priveşte pe Ştefan Ciobanu, el consacră partea finală a broşurii unui meticulos inventar al studiilor sau cărţilor de istorie literară, începând cu crestomaţiile, antologiile de texte vechi