Sei Shōnagon a trăit la trecerea dintre cel dintâi mileniu şi al doilea, fiind cunoscută ca doamnă de onoare a împărătesei nipone Sadako, dar şi ca fiica unui poet apreciat în vremurile respective.

Cele 319 de însemnări care alcătuiesc Însemnările de căpătâi (Sei Shōnagon, Însemnări de căpătâi, traducere de Stanca Cionca, Bucureşti, Rao International Publishing Company, 2004) sunt o scriere hibridă, între eseu şi proză poetică, alcătuind, în acelaşi timp, un uriaş poem dezmembrat prin fărâmele unui mozaic. Sei Shōnagon îşi scrie Însemnările din perspectiva unei făpturi marcate de o formaţie estetică matricială, sigilată la o curte împărătească, printre aristocraţi, unde domină un tendenţios dolce far niente şi unde se plusează până la exces pe extinderea spiritului artistic.

Privirea paradisiacă a lui Sei Shōnagon depinde strict de un ochi estetizant, care impune o grilă desăvârşită (cu ierarhii ale frumosului) de a privi exclusiv artistic lucrurile: mai ales natura şi oamenii. Este un ochi estetizant din start, manierist şi fundamentalist; este ochiul unui hermeneut care a fost format şi şi-a profesionalizat privirea doar în acest sens. De aceea, paradisul radiografiat de Sei Shōnagon este întotdeauna coerent, senin, extatic. Lui nu i se opune infernul, ci eventual non-paradisul, anti-paradisul sau paradisul în destrămare, fiind vorba întotdeauna de o dimensiune negativă nu în sine (şi de sine stătătoare, independentă), ci doar prin comparaţie cu perfecţiunea paradisului. Principala privire a autoarei este concentrată pe grădina niponă care conţine o formă specială de numinos: datorită acestei priviri, imaginea paradisului este una desăvârşită şi are sens major (natură şi artă), indicând un centru spiritual al lumii. Atitudinea-cheie pe care o manifestă Sei Shōnagon ca estet este extazul vizual, puternic şi gingaş în acelaşi timp, primind o coloratu