Fericirea are picioare scurte. De ce? Nimic mai simplu! Pentru a o lua la goană atunci când ţi-e lumea mai dragă. Şi uite aşa, dispare draga de ea fără vreo înştiinţare prealabilă, fără vreun post-it lipit pe uşa de la frigider, fără vreun avertisment, fără să închidă uşa în urma ei, fără vreun răvaş lăsat pe noptieră, fără o ultimă floare uitată într-un colţ pe etajeră, fără larmă, fără imprecaţii, fără să ştie încotro se îndreaptă şi, evident, fără bilet de întoarcere. Se îmbracă cu hainele cele mai şic, se urcă într-un taxi şi, fără a mai sta pe gânduri, îi spune taximetristului: „Calc-o, domnule! Mă grăbesc teribil! Du-mă departe de locul ăsta lamentabil. Nu vezi cum mi-au mutilat fericirea?”
Aşadar, până şi fericirea se poate transforma într-o făptură nefericită. De fapt şi de drept, ea are mai tot timpul toane. Când umblă cu mofturi de salon, lăsând în urma sa un siaj de o ineducabilă neobrăzare, când se temperează subit şi se metamorfozează într-o fiinţă de un angelism ravisant. Asta-i fericirea – un veleitar cu apucături de cameleon. Poate că se înscrie cu succes în categoria celor mai râvnite animale de companie – ai vrea să o ai oricând, oricum, oriunde, indiferent de preţ, însă pretenţiile tale bine ascunse în abisurile subconştientului vor ieşi la rampă mai devreme sau mai târziu. Brusc, îţi va păsa ce rasă are fericirea pe care tocmai ai „achiziţionat-o”, oare are pedigree de tip A sau măcar B (C cu maximă indulgenţă)?!
Atât timp cât ea există şi este acolo pentru tine, la bine şi la rău, de ce îţi permiţi să emiţi asemenea judecăţi de … nonvaloare? Încerci cumva să-i sabotezi speranţele? Dacă nu ştiai până acum, fericirea este prevăzută cu un dispozitiv de receptare a unor astfel de tertipuri şi, cum are picioare scurte, îşi va lua tălpăşiţa în doi timpi şi trei mişcări! Pe primii doi timpi, îţi va arunca o privire care simulează compătim
