Miercuri seara m-am trezit în faţa câtorva ore libere. Mi-am amintit că reîncepeau întânirile de la Godot Café Teatru ale Dilemei vechi. Invitatul era tânărul Alexandru Tomescu. M-am decis în ultimul moment să merg. Dintr-un motiv banal. Voiam să evit să ajung acasă, copilul meu fiind la o petrecere aniversară, şi să mă tâmpesc din nou cu marile ştiri şi insipidele comentarii, cu atmosfera suficientă a politicii, a televiziunilor, a tuturor celor care le ştiu pe toate şi nu mai au nimic de auzit, ci doar de comentat.

Locul (probabil ca unii dintre dumneavoastră îl cunoaşteţi) e extrem de prietenos şi primitor. Te întâmpină o lumină blîndă, un miros amestecat de lămâie și tutun, oameni neaşteptat de tineri şi frumoşi. M-am aşezat la întâmplare, la o masă unde se afla deja o pereche. L-am văzut de departe pe fostul meu profesor de la Facultatea de Filologie (așa cum se numea în 1988, când intram în anul întâi) Mircea Vasilescu, amfitrionul seratei. L-am salutat bucuroasă să îl revăd. Cu bunătate, m-a primit cu acelaşi zâmbet pe care mi-l amintesc foarte bine din anii aceia de dinainte de 1989, când relaţia cu profesorii era una relativ crispată. ”Bună seara, fosta mea studentă!” Toate aceste întâlniri te fac să simţi că nu e totul degeaba şi că în viaţă nu trebuie să te măsori doar plecând urechea la ce se spune în prezent. Mircea Vasilescu a fost unul dintre profesorii de seminar care a avut delicateţea să se considere unul de-al nostru, un egal – lucru rar în vremurile acelea.

În spaţiul neconvenţional erau aproximativ 150 de persoane. Un public feminin cu preponderenţă (s-ar putea ca selecţia să o fi făcut invitatul, în mod involuntar), cu o inocenţă pe care eu o întâlnesc atât de rar în ambuscada politicii. Mi-am amintit de barurile studenţeşti, de pe vremea mea, din Grozăveşti sau de la Arhitectură sau de la subsolul Facultății de Litere. Toate avea