Scrisoarea unor universitari din științe sociale și umanioare, publicată și în revista noastră, este doar unul dintre semnalele care trădează nemulțumirea unei părți a lumii academice față de standardele recent adoptate de minister. Rîndurile de mai jos nu au intenție polemică. Încerc doar să-i lămuresc pe cei care, de bună-credință, sînt foarte vehemenți împotriva a ce cunosc cel mult aproximativ. Despre ce e vorba? Ministerul a emis, după lungi consultări cu reprezentanți ai diverselor domenii, un set de standarde minimale de tip scientometric pentru posturi didactice și de cercetare. Se cer punctaje minime, specifice domeniului, care se acumulează din publicarea de articole, cărți, participări la conferințe, citări etc. Criticii sistemului ignoră, voit sau din necunoaștere, cuvîntul minimal, aflat ca atare în titlurile celor două OM-uri care le statuează, și acuză ministerul că introduce evaluarea de tip ingineresc (apud profesorul Paul Cornea, de ale cărui bune intenții nu am motive să mă îndoiesc). E vorba despre condiții care să asigure că fiecare candidat se află deasupra u-nei anumite ștachete – la științe exacte, chiar prea jos lăsate – de la care se poate purcede la evaluarea calitativă, făcută de o comisie de specialiști. Nici vorbă de fetișizarea cifrelor și renunțarea la citirea operei candidatului. Iar a trece această ștachetă înseamnă a fi publicat cîteva articole, cărți (funcție de domeniu), în reviste și la edituri recunoscute și de alții, nu numai de noi, publicații care să fi fost luate în seamă și de alți cercetători (se cer cîteva citări). În mod normal, aceste condiții nu ar fi trebuit statuate prin lege. În toate țările ale căror sisteme universitar și de cercetare le invidiem, profesorii care nu le satisfac sînt triste excepții, nu se pune problema ca, în lipsa lor, cineva să viseze la o poziție universitară permanentă. La noi, aceste c