Se dedică Domnului Mihai Şora
Pe cea mai înaltă creangă a mărului
vântul leagănă dulcele mister al fructului
rumen. Dar culegătorii uitară de el... Oare
să-l fi uitat? Cine-ar putea să-i creadă?
N-au putut să-l ajungă!...
Sapho
...dar după ce-l însămânţase hazardul iar aşteptarea
începea să-i facă inele sub coaja tânără
ramurile lui s-au luptat să îşi facă loc printre
mai vânjoasele coroane din jur
în timp ce se înălţa
biciuit de vântul şi grindina ce decid
moartea arborilor bătrâni
pe atunci mai uşor de cules erau şi timidele sale fructe
iar el
pentru copii rămânea
irezistibila lor tentaţie de a-i pune la încercare crengile
spânzuraţi de picioare în jos
cât să simtă cum li se prăbuşeşte
pământul în creştet
în anotimpul în care copilul şi copilăria unui copac sunt
una şi aceeaşi celebrare a fragilităţii
nu se opreau nici prea multe păsări la el
şi cucuveaua încă nu-şi alegea bifurcaţia de pe ultimul
rămuriş de unde urma să puncteze nopţile de vară
cu guşa ei înfoiat-sibilinică
înainte să izbucnească în plină glorie
nu se întrezărea nici promisiunea acestor ramuri
nici labirintul lor urcător prin interiorul căruia copilul
pătrunde
iar joaca luminii perlate îi scoate în cale frunze
incendiate de raze şi cuiburi cu resturi de pene şi
întunecimi legănându-se dinspre marginea lumii
acum e un zbor înfrunzit în spaţiu
iar crengile sale palpează zumzetul omenirii
vibraţiile
acelei spaime imperceptibile care este orice imensitate
în interiorul copacului drumurile şerpuiesc
spre margini luminoase unde văzduhul abia ghicit
este licărirea atâtor mistere
sus în desime e ascunzişul ultim
şi le
