Dragi prieteni,
M-am hotarat, in sfarsit, dupa multe indoieli si framantari, sa va scriu si eu o poveste, zic eu, mai rar intalnita in relatiile dintre om si animale. Am relatat-o si apropiatilor mei, dar am simtit ca nu a fost primita cu prea multa credibilitate. Ori n-am avut eu darul s-o descriu la intensitatea pe care am simtit-o, ori a fost socotita o intamplare, si atat, ori, pur si simplu, nu poate fi inteleasa de altii, fiindca nu iubesc animalele asa cum le iubesc eu.
Acum mai multi ani, intr-un noiembrie bland, cu soare inca generos - era duminica - m-am asezat pe o banca, intr-unul din parculetele orasului meu, mai ferit de zgomotul strazii, langa un mesteacan frumos, cu plete si ramuri bogate si fosnitoare, desi era aproape desfrunzit. Ma asezasem adesea alaturi de el, il consideram prieten bun. Ne priveam reciproc si ne lasam slobode gandurile, ca la spovedanie. Plecam de langa mesteacanul meu cu sufletul si inima intarita, cu lumina cerului si a norilor albi rasfranta in lumina ochilor mei si a intregii mele fiinte. Pe alei era putina lume. Parcul nu este prea insemnat, e mic, dar frumos, cu boschete, flori si cativa arbori. La un moment dat, prin fata mea, pe o alee paralela cu cea pe care era banca mea, trecea o doamna, langa picioarele careia, in pas domol, se alatura plimbarii un caine. De talie medie, liber - lesa era in mana stapanei lui, era superb: complet alb, cu coada pufoasa, purtata cu semetie, la fel si urechile, drepte, iesind din spuma blanii, ca niste triunghiuri din catifea. Pasea cu eleganta aristocratica, privind numai inainte. Se vedea clar ca era un animal ingrijit dumnezeieste. Nici stapana, nici cainele, nu au privit spre mine. Trecerea lor nu a durat decat cateva secunde. Un boschet mai inalt le-a acoperit siluetele si nu i-am mai vazut. Ei bine, in secundele urmatoare, s-a intamplat ceva de neinchipuit. Mai inta
