Johnny Răducanu aparține categoriei de artiști atît de profund grefați în conștiința publică, încît atunci cînd îi vedem mediați, avem senzația familiară că revedem o rudă sau un prieten apropiat. Vestea trecerii lui Johnny s-a răspîndit viral. De cele mai multe ori, doar pronunțarea prenumelui său a fost suficientă pentru a evoca inconfundabil plecarea unui om care s-a hrănit literalmente din muzică și a cărui personalitate depășește cu mult limitele genului muzical pe care l-a cultivat cu ardoare și tenacitate. A murit Johnny, îmi spun, și îl văd pe la începutul anilor șaptezeci la Sibiu, îmbrăcat într-un suman aspru, lung pînă în pămînt, ducîndu-și, cumva demonstrativ, contrabasul în spate, la repetiția pentru show-ul din ultima seară a festivalului. Mă vede, spune: „Fată, aud că faceți lucruri bune cu clubul ăla la Timișoara“. Și trece mai departe, lăsîndu-mă uluită că-și mai amintește cine sînt. Cu cîteva luni în urmă, cu ocazia unui concert dat la Timișoara, împreună cu Marius Popp, Johnny vizitase clubul de jazz, preț de o cafea ness, pe care i-am oferit-o în grabă, fără să-mi închipui că-și va imprima în memorie chipul unei adolescente timorate, orbite de pe atunci de aura sa.Atunci l-am auzit spunîndu-i lui Paul Weiner, cu nemascată admirație: „Paulică, văd că-ți place Bill Evans, dar nu uita că mai trebuie să înveți și stride piano, nenică“ (stride piano este un stil interpretativ la care este solicitată mîna stîngă). „A murit Johnny“, îmi spune Eugen Gondi, ieri, la prînz, înainte ca eu, care-l sunasem, să-i pot spune ceva. Gondi, primul om cu care am simțit nevoia să împărtășesc această pierdere, a intrat în subiect cu directețea ce-l caracterizează. Mi-a spus: „A murit un om pentru care jazzul a fost viața însăși“. Vă fac aici relatarea discuției noastre, omițînd întrebările mele, pentru a reda nefragmentat omagiul discret, adus de către un confr