Clasica marcă poştală continuă să fie tranzacţionată la licitaţii pompoase, pe sume ce ajung la sute de mii de euro. Există oameni care-şi dedică întreaga viaţă colecţionării de timbre. Pentru aceştia, bucuria se ascunde în cataloage, sub lentila lupei.
Una dintre poveşti sună cam aşa. Costică Ionescu, preot la Protoieria Vaslui şi înfocat colecţionar de timbre în timpul liber, dădea o fugă până la oficiul poştal al localităţii moldovene. Fusese anunţat că sosiseră noile timbre emise de Poşta Română, lansate cu ocazia recensământului din 1956. Domnul Ionescu a analizat tacticos coala ce-i fusese pusă în faţă de către o angajată. Desenul imprimat pe timbru era prost plasat, sub rama de încadrare. „Aşa e, domnule Ionescu, nu-i nimic, le trimitem înapoi la Bucureşti ca rebut", i-a comunicat o angajată de la Poştă. Costică Ionescu a cumpărat însă toată coala. Şi din banii proveniţi din vânzarea câte unui timbru, o dată la două-trei săptămâni, şi-a ţinut ambele fete la facultate la Iaşi.
Nu sunt multe domeniile în care o defecţiune de fabricare ajunge să multiplice exponenţial valoarea unui obiect. Timbrul face parte din această categorie restrânsă. Bucăţica aceea de hârtie, linsă şi lipită pe plicuri, datând din perioada în care scrisoarea era la putere, iar noţiunea de e-mail părea desprinsă din poveştile cu invaziile extratereştrilor, are propriile sale reguli.
Simplu sau lipit pe un plic sau ziar, reprezentând o gamă largă de desene, de la portrete de monarhi, flori, animale, clădiri sau fotbalişti, timbrul rămâne şi astăzi o valoare cu propriile reguli. Din când în când este expus la câte o licitaţie, sub ochii unor oameni care au aşteptat zeci de ani acel moment. Apoi se pierde din nou în setul unui colecţionar care, în câte o seară oarecare, îl analizează pofticios sub lupă, întorcându-l pe toate părţile.
Dileme de zi cu zi
@
