Amânată pentru a doua oară, aderarea României la Spaţiul Schengen se anunţă a fi o cursă de durată. Până luna viitoare, când chestiunea ar putea fi pusă, din nou, în discuţie de către liderii UE, lacunele care ni se impută nu se umplu de la sine şi nici regretele partenerilor pentru prematura admitere a ţării noastre în Uniune nu se sting. Războiul lalelelor, al brânzei şi al cui se va mai nimeri vor aduce un iz de rânced într-o atmosferă deja deteriorată de suspiciuni şi acuzaţii reciproce. Eurodeputatul finlandez Sarri Essayah are dreptate: o ţară este pregătită de Schengen sau nu este, nu merge cu jumătăţi de măsură. Or, România şi-a securizat graniţele din punct de vedere tehnic, dar mai are mult de lucru cu cei care le păzesc şi cu anumiţi cetăţeni ai săi, care trec, prin ele, spre Vest.

Arestările în masă, operate printre vameşii şi poliţiştii de frontieră din cele patru puncte cardinale, nu au convins UE, deşi aveau tocmai acest scop, că punctele de control devin impermeabile, ci, dimpotrivă, au atras atenţia asupra dimensiunilor corupţiei din sistem şi a gradului mare de toleranţă, cu care a fost tratată de către factorii politici. Din februarie până în septembrie, "normalitatea şpăgii" (realitatea tacit acceptată a ultimilor 20 de ani) nu a putut fi extrasă din capul lucrătorului vamal, a funcţionarului român, în general, şi înlocuită cu integritatea profesională, fiindcă nu se face, pur şi simplu, transplant de mentalitate. România a făcut doar demonstraţii dramatice de bune intenţii, în al doisprezecelea ceas, când putea să-şi rezolve mult mai din vreme corupţia din vămi, eliminând, astfel, singură, una din carenţele ce i se reproşează, pentru cealaltă având nevoie de ajutor.

Romii români nu mai sunt, de câţiva ani, o problema exclusivă a ţării de provenienţă, ci a întregii Europe, după cum se vede din măsurile luate de statele în care migre