Foto: Tudor Cireş Din oricare parte ai aborda Muntele lui Aristotel – dinspre continent (venind de la Salonic ori Poligyros) ori dinspre mare (pornind urcuşul din „gâtuitura” de pământ aflată între cele două golfuri, Athos şi Ierissos) – drumul te duce, în serpentine, către vârf.
Din sătucul Taxiarchis, dacă urci pe Holomontas încă vreo cinci kilometri, ai să ajungi într-o poiană superbă, străjuită de brazi deşi şi încărcaţi de conuri, peste care liniştea pare să se fi aşezat la hodină, pe la începuturile lumii... şi n-a mai plecat de acolo. Dacă totuşi vei auzi, din când în când, sunet de fluier, atunci va trebui să ştii că-i ori Pan, ori prietenul nostru Pavel, flautistul, care ne-a spus şoptit că se va mai întoarce acolo, să-şi încerce straniile-i instrumente de suflat...
Acum, cu sau fără sunet de fluier, locul acela, al cărui nume este Rodamos, are o viaţă a lui şi-o poveste de spus. Căci în mijlocul poienii şi-au ridicat încet agoniseala cei din neamul blândei Daphnis, soţia înţeleptului Dimitrios, mama vrednicului Paris, soacra sprintenei Tashoula şi bunica celor doi adolescenţi botezaţi, după obiceiul locului, cu numele ălor bătrâni: Daphnis cea tânără şi Dimitrios cel tânăr. Acolo, în mijlocul poienii din vârful Muntelui Holomontas, îşi duc traiul şi-şi primesc oaspeţii – căci Rodamos e locul ideal pentru vacanţe paşnice, din toamnă până-n primăvară, la căldura căminului, aşteptând ca-n cuptor să se coacă plăcinta cu ciuperci.
Marea e, vorba ceea, la o azvârlitură de băţ. Nu faci mai mult de o jumătate de ceas, luând virajele blând, căci uneori sunt strânse, aproape-n ac de păr. Dar dacă ţi-ai găsit liniştea în poiana din munte, la ce bun să mai cobori spre mare!, zic cei care s-au lăsat îmbrăţişaţi de farmecul locului. Asta era să ni se întâmple şi nouă (de n-am fi fost în „misiune”, având drept ţintă Athosul – „băieţii” din echipă – şi
