Tinereţea întinde o mână senectuţii. Annya Cajal – continuatoarea unei strălucite tradiţii medicale româneşti – a obţinut anul acesta premiul Societăţii de Alzheimer, la Montreal, pentru un studiu despre persoanele vârstnice afectate de pierderea memoriei, devenind astfel depozitara amintirilor lor. Premiul e cu atât mai valoros, cu cât tânăra cercetătoare nu are decât 18 ani.
Aş fi putut să încep povestea asta de oriunde. De pe malul Mării Negre, din oraşul gândit şi visat de străbunicul Annyei, Octavian Moşescu, drept o cetate sui generis a artelor, pandant frumosului „Cuib Liniştit” al Reginei Maria. Am dinainte chiar o fotografie cu Annya, aşezată pe tronul de piatră al reginei, la Balcic. Şi mai am o altă imagine, cea a bunicii, Balcica, o fetiţă zâmbitoare, alături de părinţii ei, Octavian şi Penca, pe terasa casei lor din Oraşul Alb. Amintiri. Frumoase, tandre amintiri!
Aş fi putut să încep povestea şi la „antipozi”, adică dincolo de Atlantic, la Montreal, unde tatăl ei, Ştefan, e medic, iar mama ei, Oana Maria, scrie piese de teatru şi pictează.
Dar prefer s-o încep aici, în Bucureşti, în zorii veacului XX, când un alt străbunic al Annyei, profesorul Marcu Cajal, părintele pediatriei româneşti, spunea: „Preţuiţi şi respectaţi copiii de astăzi, creatorii de civilizaţie şi cultură de mâine”. Un adevăr care nu şi-a pierdut strălucirea, chiar dacă omenirea a trecut în alt secol, în alt mileniu.
Annya Cajal este a patra generaţie din această ilustră familie care a adus glorie medicinei româneşti. Bunicul ei, academicianul Nicolae Cajal, a avut o strălucită activitate ştiinţifică, în special în domeniile microbiologiei şi virusologiei. Are un curriculum vitae greu de reprodus în umilul spaţiu afectat acestui articol. Fiul lui, Ştefan are, în Canada, o carieră medicală care urmează exemplul celor dinaintea lui. Era, într-un fel, firesc,
