Invitarea Regelui Mihai în Parlamentul României a provocat, aşa cum era de aşteptat, o vie dispută.
De data aceasta nu a fost vorba doar de o discuţie pe fond despre pro sau contra monarhie, ci dezbaterile au fost virusate de politică. După declaraţiile deloc măgulitoare ale lui Traian Băsescu la adresa fostului suveran, dimensiunea monarhică s-a modificat considerabil. Republicani de-o viaţă, stângişti redutabili au devenit, peste noapte, apărători ai tronului. Evident, din dorinţa de a fi, chiar şi numai la nivel declarativ - împotriva lui Traian Băsescu. De partea cealaltă, a PDL-ului, s-a născut un freamât mai ceva ca la Republica de la Ploieşti. A revenit în forţă mitul şi modelul Mareşalului Antonescu, "omul forte" care a fost sacrificat de camarila regală în plin război.
E trist, foarte trist când istoria se politizează, e aruncată în lupte deşarte. Până la urmă, nu se întâmplă nimic spectaculos dacă Regele vorbeşte în faţa Parlamentului. Nici nu este vreun mare orator, e cel mult un gest de curtuoazie pentru un om care a împlinit 90 de ani. Nu se va schimba nici forma de guvernământ, nici Radu Duda nu va creşte în sondaje. Regele Mihai, fostul suveran, va fi judecat de istorie şi exclusiv după faptele sale! Şi eu am simpatizat după 1990 cu monarhia. După zeci de ani de comunism, simpla ideea de Rege îţi trezea fiori. Hăituirea fostului suveran de Ion Iliescu i-a mărit acestuia cota de popularitate. Luptele intestine, nevolnice, dintre partide au ridicat problema necesităţii existenţei unui arbitru. În plus, doar un ticălos poate contesta rolul Marelui Rege Carol I de a crea România modernă. Nu mai vorbim de Ferdinand I Întregitorul, încoronat la Alba Iulia. Acestea sunt fapte care nu pot fi şterse cu buretele, indiferent de politica pe care o facem. În privinţa Regelui Mihai, lucrurile sunt mai complicate, pentru că destinul său este legat de momen
