Chiar şi după douăzeci de ani de democraţie, ruşii caută, în mod curajos, dovada rolului lor unic în lume, testând nervii comunităţii internaţionale. Şi cine să-i oprească? Rusia nu va înceta niciodată să fie Rusia.

Este oficial. Vladimir Putin va candida la preşedinţia Rusiei în 2012, susţinut fiind de actualul lider de la Kremlin. Dmitri Medvedev ia în calcul posibilitatea de a fi viitorul prim-ministru al Federaţiei Ruse. Schimbul de roluri ii va permite lui Putin sa fie din nou vocea decisivă în afacerile externe ale Rusiei.

Cu siguranţă, întrebarea la care viitorul candidat va trebui să răspundă în faţa electoratului este în ce măsură dezintegrarea Uniunii Sovietice (1991) a însemnat dispariţia Moscovei de pe scena marilor puteri. Rusia provoacă - fie teamă, susţinând regimurile autoritare oriunde acestea sunt ameninţate de disperarea străzii (vezi mişcările populare din Belarus şi Orientul Mijlociu!), fie uimire, atunci când alege masca indiferenţei. Încă o dată - ca de atâtea ori în istorie - Rusia se defineşte prin relaţiile sale cu Vestul. Este pro sau contra; este în faţa sau în urma sa.

Pentru prima oară în era post-sovietică, „resetarea” relaţiilor Kremlinului cu administraţia Obama de la sfârşitul primului deceniu al anilor 2000 adusese speranţă în cercurile moscovite pro-occidentale. La Summit-ul NATO de la Lisabona (noiembrie 2010) Rusiei îi era „iertată” intervenţia în Georgia din 2008, un risc asumat cu precădere de noul lider al Casei Albe. Dmitri Medvedev, pe de-o parte, şi Barack Obama, de cealaltă parte, renunţau atunci la moştenirea Războiului Rece.

Cele două superputeri ale secolului XX se adaptau cu luciditate noilor realităţi: ameninţarea teroristă şi difuzia de putere în sistemul internaţional. Noua strategie a Federaţiei Ruse pe plan extern promitea să fie cea a unui actor pragmatic - cât mai puţini duşmani şi cât mai mu